Politici de Sanatate

Relativitatea certitudinilor  

10 noiembrie
12:57 2015
Relativitatea certitudinilor   

Dan D. PAVEL, Business ON AIR, Rfi

Icoana stelei ce-a murit

Încet, pe cer, se suie

Era, pe când nu s-a zărit

Azi o vedem, și nu e.

Fie că dezbatem sănătatea fiecăruia dintre noi — chestiune de perspectivă personală, complet și natural subiectivă —, fie că ne preocupăm de chestiunea sănătății nației, a sosit, probabil, vremea să observăm că, în acest domeniu al socialului, certitudinile dăunează grav… sănătății. De la cei sănătoși (în fapt, doar cu o sănătate aparentă) până la pacienți cronici, de la medici, ființe umane aflate, business as usual, în zona de frontieră dintre viață și moarte, la aparținătorii ce-și pun întreaga tolbă de speranțe — poate, prea împovărătoare, uneori, în oamenii în alb, toți încearcă să rezolve puzzle-ul uriaș, numit sănătate publică, fiecare potrivit propriei științe și putințe.

Numărul de față al publicației Politici de Sănătate propune un recurs la bază, la însăși esența preocupărilor noastre, și anume la Sănătate, cu majusculă. Demersul este raportat la o viziune holistică, iar planul general al abordării acestui număr se centrează în formula Sănătatea, o ecuație imposibilă, folosind ajutorul imagistic al lui Albert Einstein, în celebra sa declinare ludică, cea a limbii scoase, ștrengărește, la norocosul fotograf.

Planul imagologic al numărului de față este completat de un bemol stilistic — “posibilul” procopsit cu un sufix pentru că, da, ecuația este/pare a fi imposibilă… pe la noi. Ea devine/este foarte posibilă în varii sisteme naționale de sănătate — și este vizibilă asta nu doar privind către Vestul civilizației euro-atlantice, în care ne tot integrăm, ci și mai către Est, acolo unde Israel sau Iordania, Turcia sau țări din Extremul Orient au ștate vechi, deja, în coerența și eficiența acestor sisteme.

Din puzzle-ul amintit mai sus, lipsesc, desigur, actorii esențiali, atunci când vorbim despre un sistem de sănătate. Și aici, în scenă, ca actorii de prim plan sunt: organismele și instituțiile de resort ale statului — Minister, agenții etc., instituțiile medicale de contact cu beneficiarii actului de sănătate — spitale, policlinici, dispensare etc., instituțiile de învățământ superior, de medicină și farmacie. Radarul trebuie extins pentru a cuprinde și zona serviciilor medicale private, a asiguratorilor, dar și organizațiile de pacienți. Ah, și să nu lăsăm deoparte zona — foarte importantă în echilibrele macro și lobby-ul micro, la baionetă — a firmelor din farma.

Politici de Sănătate v-a obișnuit, de la începuturi, că nu este despre arătat cu degetul sau stabilit vinovății, despre dat sentințe sau lamentații fără rost.

Toate demersurile echipei redacționale, întreg corpusul de mesaje și materiale publicate privesc către un progresiv înainte, către invitația la reflecție, pentru a găsi cele mai bune răspunsuri la provocările unui sistem, către analize comparative cu sisteme mai avansate, ce au traversat deja, cu succes, “bolile copilăriei” unui sistem de sănătate. În integralitatea lor, reputații specialiști care onorează, cu punctele lor de vedere, paginile revistei sunt profesioniști de prim rang, români și străini, validați și confirmați în specializări din toată gama medicală.

De asemenea, cei care decid în sistem, de la noi și de pe alte meridiane, împărtășesc din punctele de vedere ale agendei publice, dezbat și transmit mesaje. Cele mai multe sunt de un optimism rezervat, cuminte, profund pertinent, dublat de intenția de a face binele necesar, precum aerul, sistemului.

Și, totuși, unde se rupe lanțul evolutiv? De ce pare că sistemul de sănătate românesc nu doar că nu iese din letargie, dar și ia simptomele de comă…autoindusă? Subfinanțarea sistemului, da, fenomen real — a devenit o adevărată mantră în România postdecembristă, absolut toți actorii sistemului deplâng acest lucru. Dintr-o perspectivă de neofit, cea personală, pe care încerc să o exercit, cu umilința de rigoare — a necunoașterii tușelor de detaliu și cu asupră de măsură, inclusiv în textul de față, cocktailul de emoții resentimentare, de cele mai multe ori negativ-distructive, legate de funcționarea, sincopată, a actului medical, la noi, este băut, în egală și amară măsură, atât de pacient, cât și de medic—asistentă—infimier, de profesor, dar și de student/rezident, de funcționarul public din agențiile medicale, dar și de antreprenorul în farma.

Ca într-o poveste rabinică străveche, pare că toți avem dreptate, în același timp. Dar, așa ceva, nu e posibil, vor exclama puriștii și iacobinii. Ei bine, și ei, se pare, au dreptate.

Dincolo și dincoace de filosofie și de alte sofisme, stau mărturie, pentru șansele de bune practici ale sistemului medical românesc, înaintași și contemporani iluștri ai medicinei românești, de talie mondială. Clinicieni și cercetători, medici de urgență și de terapie intensivă care își fac datoria, cu supremă abnegație, alături de structurile pentru situații de urgență, acele urgențe la nevoi de tip calamitate, în urma cărora încep să curgă reproșurile puternic-emoționale de tip “unde a fost Dumnezeu?”, când întrebarea, după cum îmi spunea, cândva, un preot, când l-am întrebat așa ceva, ar fi “Dar omul unde era?”.

Sănătatea, ca sistem, proiect național sau, măcar, de grup social-profesional, când este scoasă din paradigma de gândire strategică, poate fi palpată, cu toate simțurile și perspectivele disperării: bolnavi în stadii terminale, pacienți cu traume severe, rezultate în urma unor accidente, gravide fără ajutor minimal de specialitate, iar lista e imposibil de epuizat. Pentru acești “ei” (în fapt, versiuni ale unui “noi” perpetuu), versurile marelui poet național, cu care începe acest text, sunt mai mult decât reale, dacă ne gândim la sănătate. Certe, nu relative.

Eminescu (care, cel puțin pentru strofa a treia din „La Steaua”, ar trebui să poarte și sintagma de vizionar, mult înaintea timpului său, asemeni unui Jules Verne sau Tesla, pentru că prefigura, cu aproape 40 de ani mai devreme, crâmpeie din teoria relativității restrânse, anunțate, public, întâia oară, în 1905, de savantul ce onorează coperta numărului de față)

exprimă, prin măiastra sa cioplire în cuvinte, însăși expresia supremă a oricărui sistem viu.

Dar, așa cum natura creată o demonstrează, prin perfecțiunea sistemelor nervos și endocrin, integrarea cu mediul necesită timp și înțelegerea corectă a condițiilor, iar homeostazia sistemului numit sănătate publică ar putea să aibă, deja, sistemele de celule și organe care să-i asigure buna funcționare. Trebuie doar să ne preocupăm, continuu, toți cei implicați. Deci, cam toți.

Și, totuși, unde se rupe lanțul evolutiv? De ce pare că sistemul de sănătate românesc nu doar că nu iese din letargie, dar și ia simptomele de comă…autoindusă?

Alte articole

TOP

revista politici de sanatate

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: