Nu a căutat funcţii, nu a vrut să fie nici măcar profesor, a ajutat pe oricine i-a cerut ajutorul şi a bătut la toate uşile doar pentru ca ştiinţa lui dobândită în atâţia ani de studiu să fie de ajutor guvernanţilor şi pacientului român, în final.
Doctorul Mircea Olteanu s-a ghidat în viaţă după verbul “a fi” şi nu după “a avea”. Dincolo de a fi un extraordinar medic, care a salvat mii de copii şi care era sunat zilnic de pacienţi, fie să-i ceară un sfat, fie să-i mulţumească, chiar şi la pensie, dr. Olteanu a avut neliniştea de a găsi soluţii pentru reformarea sistemului de sănătate românesc. În calitate de preşedinte al Asociaţiei Spitalelor din România, a răscolit mapamondul în dorinţa de a discuta cu cei mai buni specialişti din SUA, Marea Britanie, Germania, Austria, Franţa, adică din acele ţări de unde puteai lua ceva bun şi adapta la condiţiile şi mentalităţile din România.
Tot ce ştiu în domeniul politicilor sanitare de la el am aflat. Stăteam cu orele şi notam tot ce spunea, după care citeam din sursele pe care mi le recomanda. În călătoriile noastre împreună în Europa, de documentare, am văzut cum era primit de preşedinţi de asociaţii profesionale din Franţa, Bruxelles, Geneva, ca un adevărat profesionist. Ne-am întâlnit cu şefi de la OMS International, Federaţia Internaţională a Spitalelor, The Standing Committee of European Doctors sau Internatioanl Council of Nurses. M-a ajutat să înţeleg de ce asistenţii medicali au un rol atât de important în echipa medicală şi am aflat de la el ce înseamnă managementul bolilor cronice. Îi datorez conceptul a zeci de conferinţe internaţionale pe care le-am organizat împreună la Bucureşti şi cred că pe sute de specialişti străini i-a invitat în România – „Calitatea şi siguranţa îngrijirilor”, „Finanţarea sistemelor de sănătate”, „Managementul escarelor”, „Managementul bolilor cronice”, „Evaluarea tehnologiilor medicale”, „Ehealth” sunt doar câteva acţiuni pe care am ştiut să le organizez datorită domniei sale. Avea în plan să realizeze un mare centru de telemedicină la Bucureşti şi lucrase, împreună cu specialişti străini, la o strategie naţională şi coerentă de informatizare a sistemului de sănătate.
A susţinut cu îndârjire că este multă risipă şi corupţie în sistemul de sănătate şi de aceea nu ajung banii.
M-a învăţat cu ani în urmă cât de importante sunt asociaţiile de pacienţi şi că ele sunt baza oricărui sistem de sănătate. Şi a vrut să le ajute pe cele din România să se unească într-o singură alianţă naţională, pentru a fi mai puternice.
A fost un soţ şi un tată exemplar şi, de câte ori îşi vizita fiica la Bruxelles, îşi programa şi câteva întâlniri cu lideri importanţi, tot în căutarea de soluţii pentru ţara sa. A vrut să salveze sistemul de sănătate românesc, însă o viaţă nu i-a fost de ajuns. Rezistenţa sistemului a fost prea mare.
Pentru mine este unic, l-am iubit și respectat şi îi mulţumesc.
Dumnezeu să îl odihnească!
Maria Vasilescu
