Interviu cu prof. univ. dr. Ovidiu Băjenaru, șeful Clinicii de Neurologie a Spitalului Universitar de Urgență București (SUUB) și președintele de onoare al Societății de Neurologie din România.
Neuroreabilitarea continuă să fie o mare problemă a sistemului de servicii de neurologie din România. Spre deosebire de alte sisteme de sănătate din Europa și nu numai, la noi în țară neuroreabilitarea nu este făcută de o echipă medicală multidisciplinară, condusă de un neurolog pregătit în neuroreabilitare.
De ce nu s-a reușit până acum să se rezolve problema neuroreabilitării?
În lumea medicală dezvoltată, neuroreabilitarea este o problemă de care se ocupă în primul rând neurologii. La noi însă, din cauza unei neînţelegeri şi, probabil, a unor orgolii ale anumitor colegi din alte specialităţi, neuroreabilitarea se desfăşoară în cele mai multe situaţii în alte servicii decât cele de neurologie. Din păcate, ne confruntăm cu o concepţie învechită, moştenită încă dinainte de 1989, în care medicina de recuperare, de neuroreabilitare, vizează aproape în exclusivitate componenta motorie. În realitate, neuroreabilitarea are mai multe componente pe lângă deficitele motorii — neuroreabilitare cognitivă, psihologică, reabilitarea legată de stările afective ale pacientului, de aspectele senzoriale, de o multitudine de aspecte ale funcţiilor complexe ale creierului pe care în profunzime nu le poate cunoaşte decât neurologul. Este adevărat că medicul de fizioterapie are rolul său bine stabilit şi nimeni nu exclude acest lucru, dar echipa trebuie să includă și psiholog, și kinetoterapeut, logoped, ergoterapeut și specialişti care au abilitatea de a participa la încadrarea socială a acestor oameni. Vorbim despre o echipă extrem de complexă, care trebuie să lucreze sub o singură baghetă, şi anume a medicului neurolog.
Să înțeleg că pacienţii care au nevoie de neuroreabilitare nu beneficiază de serviciile de care au nevoie?
Din păcate, nu, la nivel general; există în țară, din fericire, la spitalele de recuperare din Iași și din Cluj câte o clinică de Neurologie cu porofil de neurorecuperare, organizate în mod normal, dar din păcate aceste două exemple sunt doar excepții pentru că în restul țării nu mai există situații asemănătoare. Mai mult, din cauze pe care aparent nu le putem înțelege, în contractul-cadru cu sistemul de asigurari a apărut chiar prevederea ca specialiştii în kinetoterapie din sistemul ambulatoriu să nu mai lucreze în subordonarea directă decât a unui medic specialist în fiziokinetoterapie și nu și a unui medic din altă specialitate, ceea ce este total anormal şi în discordanţă cu tot ceea ce se întâmplă în lume.
Practic, succesul terapeutic…
Este absolut limitat şi sunt situaţii în care starea de sănătate a pacientului are de suferit, tocmai pentru că pacientul nu poate beneficia cu maximum de randament de această reeducare funcţională. De exemplu, în boala Parkinson este nevoie chiar de un neurolog cu o pregătire specială în tulburări de comportament motor, pentru că afecțiunea este deosebit de complexă și nimeni nu o să înţeleagă niciodată la fel de bine ca un neurolog experimentat subtilităţile şi abilităţile necesare programelor de neuroreabilitare care se desfăşoară la ora actuală în lume şi care sunt în plină dezvoltare. La fel se întâmplă în cazul pacienților cu scleroză multiplă sau alte patologii neurologice complexe care chiar și pentru un medic neurolog reprezintă o provocare.
Pe de altă parte, există riscul de a se utiliza o serie de metodologii neadecvate patologiei pe care pacientul o are. Or, în lume, într-un centru care se ocupă de boala Parkinson, neuroreabilitarea face parte integrantă din aspectele pe care acel centru le abordează, începând de la diagnosticul precoce, evaluare, medicaţie, terapie medicamentoasă administrată prin mijloace tehnice particulare (pompe electronice, de exemplu), tratament chirurgical, până la aspectele de reabilitare. Reabilitarea trebuie reintegrată în schema de îngrijire globală a pacientului şi nu făcută într-un alt servicu medical decât cel de care ţine boala de bază a pacientului.
Spuneaţi că neurologii trebuie să cunoască anumite aspecte legate de neuroreabilitare…
Da, trebuie să ştie pentru că trebuie să aibă un dialog şi un limbaj comun cu ceilalţi specialişti pentru a şti ce să le ceară acestora. Și mulţi dintre noi avem aceste cunoştinţe, dar nu putem să le aplicăm în mod sistematic pentru că nu avem aceste centre de neurologie care să ofere servicii de neurologie cu programe de reabilitare. Din păcate, sunt servicii de medicină de recuperare generală în care pacienții cu boli neurologice sunt tratați mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză.
Deci nu există niciun astfel de centru, nici măcar la SUUB?
Avem în dezvoltare un compartiment pentru recuperare neurologică post-acută, adică pentru pacienţii care au accidente vasculare cerebrale și care după câteva zile de la producerea AVC acut, când sunt în stare stabilă, au nevoie de o recuperare precoce. Din păcate, pe termen lung nu putem să facem neuroreabilitare aici, nu avem cum, pentru că suntem spital de urgenţă. Ar trebui să existe un alt serviciu, separat, în care pacientul, mă refer mai ales la pacienţii cu boli neurologice cronice, să aibă acces la procedurile de neuroreabilitare, unde acestea trebuie să fie o constantă în îngrijirea lor integrată în procesul de prevenție secundară împreună cu medicaţia, cu eventualele proceduri chirurgicale, consilierea psihologică ş.a.m.d. Acest lucru presupune colaborarea între aceste servicii şi existența unor centre specializate cu profil neurologic şi nu cu profil doar de medicină fizică şi de recuperare.
De câte astfel de centre ar fi nevoie?
Ar fi nevoie de câte un centru peste tot unde există o secţie de neurologie, adică cel puțin în fiecare spital judeţean care are o clinică de neurologie.
Bănuiesc că aţi făcut demersuri pentru rezolvarea acestei probleme…
Am făcut demersuri repetate la nivelul Ministerului Sănătății, la nivelul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, însă au rămas fără ecou. Din păcate, demersurile noastre au fost probabil contrabalansate de inițiativele venite din partea altor specialităţi.
Sunt și banii o problemă?
Evident că este nevoie de o investiţie iniţială, care întotdeauna este mai mare deoarece este nevoie de o anumită dotare tehnică. În plus, este nevoie de a regândi ştatele de funcţiuni pentru că un centru de neuroreabilitare, pe lângă medicul neurolog (cel puțin 3-4 într-un centru cu o capacitate de 20-30 de locuri) ar trebui să aibă 1 – 2 doi medici fizioterapeuţi, mai mulţi kinetoterapeuţi, specialişti în ergoterapie, în logopedie, ortofonie, în psihologie şi o multitudine de alte specializări paramedicale care sunt legate de aspectele complexe ale activităţii fiinţei umane, având în vedere că neuroreabilitarea se adresează tuturor acestor aspecte.
În afara acestei probleme, ce alte neajunsuri sunt în serviciile de neurologie din România?
O problemă destul de dureroasă, în care am făcut nişte paşi mici, este neurologia de urgenţă. Suntem ultima ţară din Europa care până în data de 20 noiembrie a.c. nu a avut legiferată existenţa unităţilor de accidente vasculare cerebrale acute. La această dată a fost în sfârșit publicat în Monitorul Oficial Ordinul de ministru care fusese aprobat înainte de schimbarea Guvernului și astfel intrăm și noi, în sfârşit, în rândul lumii medicale normale. Aceste unități există de vreo 20-30 de ani în alte sisteme şi sunt considerate de maximă necesitate în tratamentul bolilor vasculare cerebrale, reprezentând cel mai important progres din ultimul secol în îngrijirea pacientului cu AVC.
În afara acestei probleme, ce alte neajunsuri sunt în serviciile de neurologie din România?
O problemă destul de dureroasă, în care am făcut nişte paşi mici, este neurologia de urgenţă. Suntem ultima ţară din Europa care nu are legiferată existenţa unităţilor de accidente vasculare cerebrale acute. Așteptăm ca ordinul de ministru care fusese aprobat înainte de schimbarea guvernului să apară în Monitorul Oficial și astfel să intrăm și noi, în sfârşit, în rândul lumii. Aceste unități există de vreo 20-30 de ani în alte sisteme şi sunt considerate de maximă necesitate în tratamentul bolilor vasculare cerebrale, reprezentând cel mai important progres din ultimul secol în îngrijirea pacientului cu AVC.
Neuroreabilitarea are mai multe componente pe lângă deficitele motorii — neuroreabilitare cognitivă, psihologică, reabilitarea legată de stările afective ale pacientului, de aspectele senzoriale, de o multitudine de aspecte ale funcţiilor complexe ale creierului pe care în profunzime nu le poate cunoaşte decât neurologul.
Mirabela Viașu
