Interviu cu Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
Autor: Roxana Maticiuc
„Instituția noastră poate să ofere și oferă factorilor politici soluții de redresare a sistemului medical românesc (…) Nu este nevoie decât să fim ascultați, ceea ce se întâmplă rar sau deloc.”
Academia Română este un participant activ în viața societății, însă prin tradiție și statut nu participă direct la viața politică a țării. Se poate implica, în schimb, fie la solicitarea autorităților, fie din proprie inițiativă, atunci când consideră necesar să-și aducă contribuția sau să-și expună poziția. De când ați preluat această funcție, ați fost invitat de vreun partid să vă implicați în mediul politic? Dacă nu, considerați că ar fi oportun?
Academia Română s-a creat cu scopul inițial de cultivare a limbii și literaturii române, a istoriei românilor și a zestrei etnografice a poporului nostru (este vorba despre domeniile care formează specificul național), fiind, în același timp, forul suprem de consacrare a celor mai valoroși savanți și creatori originali din toate disciplinele. În același timp, un obiectiv extraordinar al instituției a fost și acela să făurească – împreună cu principalele instituții ale statului de atunci – România Întregită și să vegheze apoi la buna funcționare a edificiului național românesc. Prin lege și prin statut, Academia trebuie să se pronunțe în legătură cu toate problemele importante ale societății românești, să-și ofere expertiza. Evident, soluțiile oferite de Academie trebuie să fie urmate de către decidenți. Asta nu înseamnă în niciun caz că acest for suprem de consacrare trebuie să facă politică. De fapt, nici nu are voie să facă politică și este foarte bine așa.
Am fost invitat să fac politică și să ocup funcții politice de mai multe ori după 1989, inclusiv recent, dar am refuzat de fiecare dată. Asta, mai ales deoarece nici rectorul UBB, conform Cartei instituției, modificată în 2012, nu poate să facă politică și nici măcar să fie membru al vreunui partid politic. Ceea ce este foarte bine! Convingerea mea este aceea că orice român trebuie să facă „politica” națiunii române și a binelui României și că nu putem face politică mai bună decât aceea de a fi buni specialiști în domeniile noastre, de a ne face bine meseria, de a servi domeniul în care ne-am pregătit. Din păcate, prea mulți oameni fac în România de toate și mai nimic bine!
Cum vedeți schimbările frecvente de miniștri, cabinete, șefi de instituții publice?
Un vechi proverb, adoptat și de români, zice că „schimbarea domnilor este bucuria nebunilor”. Aceste schimbări dese sunt malefice și ne conduc spre dezastru. Sunt țări – puține – în care mecanismele democratice sunt așa de bine puse la punct, încât schimbările dese de conducători nu afectează prea mult funcționarea societății. Dar nu este cazul României!
Dacă i-ați povesti unui prieten din altă țară despre modul în care arată sănătatea românească, ce i-ați spune?
I-aș spune că este „bolnavă” și că trebuie urgent „tratată”. Poate părea că glumesc prin această exprimare, dar nu este deloc de glumit.
Ce ați schimba în sistemul de sănătate românesc ?
Mi-e greu să vă spun, fiindcă sunt specialist în altceva, dar se vede de departe că este nevoie de o revoluționare a întregului sistem. Eu nu înțeleg cum de mai putem tolera să plătim din bani publici zeci de mii de locuri bugetate pentru studenții la medicină, să le dăm – tot din banii contribuabilului român – mii de burse de studiu și să asistăm senini la plecarea majorității lor, de îndată ce termină studiile, peste hotare. Dacă medicina noastră ajunge să fie lipsită de medici, atunci întreaga societate românească devine bolnavă, la propriu și la figurat. Salariile bune nu sunt un panaceu! Cred că trebuie renovate și adaptate toate spitalele. La noi înfloresc extremele, în sensul că avem unele unități medicale ca-n Occident (mai ales private) și altele precum în „lumea a treia”, caracterizate prin lipsă de igienă, de mobilier adecvat, pline de igrasie, fără medicamente (mai ales de stat).
Cum ar putea influența și care ar trebui să fie rolul Academiei Române în tot ceea ce înseamnă sănătatea românească?
Academia Română se zbate cu propriile sale unități de sănătate – între care cea mai mare este Spitalul „Elias” – ca să le aducă la standardele europene și nu reușește sau reușește cu mare greutate. Dar instituția noastră poate să ofere și oferă factorilor politici soluții de redresare a sistemului medical românesc, soluții care vin dinspre reputați specialiști care sunt și membri ai Academiei Române și de la institutele de specialitate din subordinea noastră. Nu este nevoie decât să fim ascultați, ceea ce se întâmplă rar sau deloc. Eu aș începe cu educația pentru sănătate și cu medicina preventivă, care sunt așa de deficitare în România.
Academia Română este un pilon important al cercetării din România. Cum vedeți că stau lucrurile în cercetarea din medicina românească? Este la un nivel acceptabil, investim în acest domeniu?
Nici pe departe, nivelul cercetării medicale românești nu este cel acceptabil. Ce fel de societate este aceea care aproape că a lăsat să moară o unitate de talia Institutului Cantacuzino? Ce fel de țară este aceea în care medicii cercetători sunt subapreciați în raport cu medicii practicieni? Nu numai că nu investim suficient în domeniu din bugetul nostru, dar nici nu suntem capabili să accesăm fonduri europene, pe care le pierdem prostește. Este nevoie și în acest sector de o schimbare radicală de abordare.
Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?
Planurile sunt multe și pe multiple paliere. Dacă mă întrebați în această calitate a mea, recentă, de președinte al Academiei, atunci vă pot spune că toate planurile converg spre binele instituției. Aș dori ca Biroul Prezidiului, Prezidiul și Adunarea Generală a Academiei să-și concentreze toate energiile pentru buna administrare, pentru buna funcționare, pentru creșterea prestigiului forului nostru. Pe de altă parte, lupt, ca președinte, pentru ca toți factorii de conducere ai țării să înțeleagă ce menire are Academia, cât de mult bine a făcut pentru știință, cultură și pentru țară, să sprijine instituția și s-o aprecieze. În perspectiva apropiată, mă străduiesc, alături de colegi, ca Academia să aibă o nouă lege bună și dreaptă, drept cadru care să-i garanteze buna funcționare. În mod concret, aș vrea să văd instituția revigorată, întinerită, energică, cu toate institutele sale înflorind, cu cercetători și personal administrativ salarizați decent (nu ca în momentul de față, în anumite sectoare), cu toate proprietățile recuperate, renovate și funcționale etc. Multe dintre aceste planuri-obiective par formale, dar fără forma potrivită, este periclitat și fondul. Academia nu-și poate îndeplini bine rolul de consacrare supremă a valorilor, dacă se zbate în lipsuri materiale. Din păcate, pe fondul ignoranței aproape generalizate, sunt tineri în România care nu știu ce este Academia și maturi care invidiază Academia și îi făuresc falși concurenți, sunt oameni care-și botează școlile de fotbal sau grupurile de dialog social „academii” – fiindcă ar da bine –, uitând că brandurile nu se fac peste noapte și că denumirea respectivă vine de la Platon! Se uită, de asemenea, că membrii Academiei – oameni, în general, în vârstă – nu au nevoie de mari răsplăți materiale, dar au nevoie de prețuire în societate, fiindcă au contribuit cu toții la binele societății. Noi ne-am obișnuit însă să ne răsplătim personalitățile reale după moartea lor, ceea ce este descurajant, contraproductiv și chiar rușinos. Prin urmare, Academia trebuie să se străduiască să-și îndeplinească cu brio rolul în comunitate, pentru ca românii să aprecieze instituția după cum se cuvine.
Ce ținte v-ați stabilit pentru acest mandat de președinte al Academiei Române?
Acestea răzbat din răspunsul meu la întrebarea precedentă. Dacă Academia Română este declarată prin lege forul suprem de consacrare din România, dar și de cercetare științifică și de creație, atunci toți factorii de conducere ai statului trebuie obligați să recunoască și să respecte acest rol. „Obligația” aceasta imperativă poate însă deveni realitate numai dacă Academia își va lua singură în serios această calitate și dacă va reuși să răspundă exigențelor de încredere și marilor așteptări ale opiniei publice românești. Locul acesta foarte onorant al Academiei în societate a fost stabilit înainte de a fi stipulat în lege, de cutumă și de tradiție, a fost stabilit de marele prestigiu pe care instituția l-a dobândit în rândul opiniei publice românești. Deceniile comuniste și cele postdecembriste au erodat, în parte, acest prestigiu major, dar el se poate redobândi, recuceri, printr-o muncă susținută. Cam asta ne așteaptă!
Ați spus că ar trebui să stopăm „scurgerea de creiere”. Se știe că sunt mulți medici care pleacă și nu se mai întorc. Credeți că am putea face ceva să schimbăm lucrurile?
Această problemă este o tară a societății românești. Evident, libera circulație a forței de muncă în UE nu are nimic în comun cu plecarea din România a celor mai capabili specialiști ori viitori specialiști. Cu sărăcia noastră și în sărăcia noastră, reușim să-i pregătim pe tineri la București, Cluj-Napoca, Iași, Târgu Mureș, Timișoara etc. și apoi asistăm pasivi cum ei își iau zborul și se spun în slujba altor comunități. Faptul este cutremurător din mai multe motive: din moment ce pleacă, înseamnă că găsesc locuri de muncă și că sunt bine primiți; cu alte cuvinte, în România se face școală medicală bună și foarte bună, altminteri, medicii români nu ar avea ce să facă în Occident; dacă ar pleca fiindcă piața românească ar fi suprasaturată de medici, am saluta cu toții acest trend. Cum românii suferă însă de asistență medicală precară, lucrurile trebuie schimbate neapărat. Iar schimbarea trebuie să vină din mai multe direcții: îmbunătățirea condițiilor de muncă, modernizarea asistenței sanitare, creșterea salariilor, fidelizarea angajaților, semnarea unor contracte de muncă, pentru ca, pe durată limitată, măcar bursierii statului român să profeseze și în România. Știu că unele dintre aceste măsuri nu sună foarte bine pentru toți, dar cunosc câteva țări din UE în care studenții la medicină care au susținere din partea statului sunt obligați să rămână la dispoziția statului respectiv un număr de ani. Cei care fac medicină pe cont propriu, plătindu-și studiile, pleacă unde doresc fără nicio reținere.
Exceptând latura profesională, despre care putem afla multe citind ceea ce s-a scris deja, cine este Ioan Aurel Pop?
Este un om ca toți oamenii, cu bune și cu rele. Se străduiește în fiecare zi să le facă pe cele bune, fără să reușească mereu. Strădania, însă, rămâne o constantă. Ioan-Aurel Pop este un om cu familia sa, cu soția alături de el de decenii, profesoară de matematică, o soție răbdătoare și bună; cu o fiică dăruită de Dumnezeu cu har, doctor în relații internaționale, aflată la casa ei și înzestrată, de vreo două luni, împreună cu soțul ei, cu un odor de fetiță nemaipomenită.
Care sunt provocările care au venit odată cu această funcție, de președinte al Academiei Române?
Sunt provocări multe și grele. Mai întâi, este naveta, adică pendularea între Cluj-Napoca și București. Apoi, sunt obligațiile în plus care, în Capitală, capătă dimensiuni noi. Mai este notorietatea sporită, care determină așteptări multiple și care impune muncă suplimentară. Oamenii mă caută cu vorbe de bine, în general, cu critici (unii dintre ei), cu îndemnul de a răsturna munții, cu speranțe multe și chiar cu jalbe. Natural, nu le pot face pe toate, dar cele pe care le fac mă străduiesc să le fac bine. Cei care suntem persoane publice avem obligația să muncim mai mult, pentru că ne aflăm în serviciul comunității, pe care avem datoria s-o slujim. Funcția de conducere, departe de a aduce pentru mine privilegii, aduce îndatoriri multe și grele care mă apasă în fiecare clipă, mai ales când nu le pot face față cum s-ar cuveni. Iar Academia și Universitatea rămân pentru mine instituții de temelie ale țării, instituții cărora merită din plin să le închinăm energia, priceperea, recunoștința și nețărmurita prețuire.
