Interviu cu dr. Delia Tulbă – medic rezident neurologie, Spitalul Clinic Colentina
Noile generații de medici vin cu alte abordări față de cele vechi și reușesc de cele mai multe ori să față față exigențelor pacienților, care sunt din ce în ce mai informați, dar și vindicativi. Ce contează acum cel mai mult în această relație medic-pacient?
Contează foarte mult să fim empatici cu pacienții și să facem acest lucru vizibil. Medicul nu este o instanță supremă, ci un om cu o pregătire temeinică, capabil să ia decizii dificile. E, totuși, un om. Totodată, este important să le câștigăm încrederea pacienților, iar pe noi, cei tineri, ne ajută în acest demers o atitudine deschisă.
Sigur că unii pacienți sunt foarte bine informați, însă pe mine nu mă deranjează lucrul acesta, îmi pare firesc. Îmi place să am un dialog cu pacienții, îi încurajez să se documenteze și să îmi pună întrebări, încerc să le clarific nelămuririle. Dacă pacientul își înțelege boala și urmează recomandările mele, munca mea nu e în zadar, prin urmare, îmi doresc să fie cât mai informat. A răspunde cu agresivitate întrebărilor pacienților sau atitudinilor vindicative este o practică inutilă.
Cum îi faci să fie deschiși, având în vedere că orice pacient are trac atunci când merge la medic?
Le zâmbesc, sunt caldă cu ei, le vorbesc frumos, îi fac să se simtă în largul lor.
Ești un medic tânăr – cum privești tu această donație benevolă a pacientului către medic?
Este un lucru pe care nu îl agreez și nu îl accept. Unii pacienți primesc însă prost refuzul. De fapt, sunt mai multe tipuri de atitudine: există pacienți care ne privesc cu neîncredere, se gândesc probabil că nu e un moment potrivit și mai încearcă apoi și cu altă ocazie, alții par recunoscători de la început, îmi imaginez că nu e ușor să fii bolnav și pe deasupra nevoit să te gândești cum să mulțumești personalul medical. Mi s-a întâmplat des ca ei să insiste, dar un răspuns categoric îi face să se împace cu ideea chiar și pe cei care spun „este plăcerea mea”. Eu îmi justific refuzul spunând că este un principiu și asta am văzut că funcționează.
Mai ai medici în familie sau cum ai ales această profesie?
Nu îmi amintesc momentul în care am decis să fiu medic, mă simt de parcă dorința asta a fost cu mine de când lumea. Nu am medici în familie. Mi-a plăcut foarte mult biologia, mi-am dorit să ajut oameni, mi-a plăcut interacțiunea cu ei.
Acum, că ești în anul al doilea de rezidențiat, mai ai același entuziasm?
Este de altă natură acum entuziasmul. S-au schimbat multe lucruri, m-am lovit de probleme la care nu mă așteptam, au fost și multe alte aspecte care m-au surprins în mod plăcut. Dar există încă fascinația pentru știința din spatele practicii medicale, neurologia este fascinantă, există și bucuria de a ajuta oameni. Ceea ce simt eu la finalul unei zile grele este faptul că munca mea contează și cred că acest lucru este important pentru a continua. A rămas deci entuziasmul, dar în altă formă.
Ce ai găsit altfel decât ți-ai imaginat?
Practica medicală s-a dovedit a fi mult diferită. Mi-am imaginat că voi acorda majoritatea timpului meu pacienților și studiului, însă birocrația și alte probleme administrative ne ocupă foarte mult timp. Cu toate astea, cu ajutorul colegilor și prin multă muncă, am reușit cumva să echilibrez lucrurile și să mă concentrez pe aspectele pozitive.
Ce crezi tu că ar putea fi îmbunătățit din punctul de vedere al managementului din spitale, al politicilor de sănătate publică?
Sunt multe lucruri care ar trebui schimbate, primul care îmi vine în minte este birocrația. Nu-mi dau seama în ce mod ar putea fi facilitată toată această muncă pe care noi o depunem, dar efectiv ne ocupă foarte mult timp xeroxatul hârtiilor, întocmirea referatelor medicale, calcularea DRG-ului și multe asemenea lucruri.
Un alt obiectiv ar fi informarea pacienților, să știe cui și când să se adreseze. Cred că e foarte dificil să ai o problemă de sănătate și să nu ai idee unde trebuie să ajungi. Poate că o serie de campanii publice de informare ar fi de folos.
Mă gândesc și la problema deficitului de medici, mai ales în provincie, lucru care se resimte la noi prin numărul mare de pacienți din toată țara care ne solicită. Mai sunt problemele logistice: lipsa accesului la anumite analize sau investigații imagistice, indisponibilitatea unor medicamente, absența testelor genetice. Avem pacienți care au patologii neurologice rare, suspectăm o anumită boală cu substrat genetic și suntem practic limitați de imposibilitatea de o a testa, pentru că nu există analiza respectivă sau nu este decontată de casa de asigurări. Sigur că e foarte frustrant să ai o suspiciune înaltă și să nu poți pune diagnosticul, atât pentru noi, cât și pentru pacienți. Chiar dacă multe dintre aceste boli nu au soluții terapeutice, cred că este un mare confort să ai un diagnostic cert, măcar pentru a-ți direcționa resursele energetice în alte scopuri.
Având în vedere că nu lucrezi într-un spital de urgență, poți spune că pacienții folosesc spitalul pe post de medic de familie?
Absolut. Vin la camera de gardă pacienți cu probleme vechi, cefalee de câțiva ani, de exemplu, care nu înțeleg importanța serviciului de gardă dintr-un spital. Unii vin cu bilet de trimitere de la medicul de familie, afirmând că nu au vrut să mai aștepte pentru programare în ambulator. Suntem nevoiți să îi consultăm, ceea ce ne consumă din timpul și energia pe care ar trebui să le acordăm îngrijirii bolnavilor cu urgențe.
Există cercetare în România?
Da, dar prea puțin, cu siguranță nu este ceea ce ar trebui să fie. Există în principiu cercetare clinică observațională, prea puțin intervențională și, din păcate, un proiect de cercetare este susținut în cea mai mare parte de o singură persoană. În alte țări, există cel puțin o persoană responsabilă pentru fiecare parte a unui studiu: adunarea datelor, analiza statistică, conceperea designului studiului, evaluarea pacienților, raportarea rezultatelor etc. În România, într-un proiect îi revin unei singure persoane foarte multe sarcini, multe, consumatoare de timp, lucru care îi demotivează frecvent și pe cei mai pasionați. Asta se întâmplă mai ales din cauză că nu sunt alocate suficiente fonduri pentru cercetare care să permită angajarea mai multor oameni.
Crezi că dacă ai lucra într-un spital privat ar fi mai bine?
Din unele puncte de vedere ar fi mai bine, din cele mai multe, probabil, nu. Aici avem pacienți cu patologie diversă, complexă, demersul diagnostic impune frecvent teste multiple și consulturi interdisciplinare, fiind astfel nevoie de foarte multe resurse. În privat nu își permit mulți pacienți să meargă, ceea ce reprezintă un mare dezavantaj. Aspectele pozitive țin de o organizare mai bună și de condiții de lucru mai prietenoase. Depinde foarte mult ce îți dorești. Eu nu aș vrea să lucrez în privat, cel puțin nu în punctul acesta al vieții mele. Îmi place foarte mult ce fac aici, mă regăsesc în asta.
În afara țării, ai vrea să pleci?
Mi-ar plăcea să merg pentru anumite cursuri de formare, supraspecializare sau pur și simplu practică într-o clinică mare, dar îmi doresc să rămân în țară. Am aici prietenii și familia și încă cred că pot fi făcute multe lucruri bune, e loc de multe schimbări.
Mulți dintre medici pleacă din țară pe motiv că accesul la funcții ierarhice superioare este blocat de șeful de secție sau de altă persoană și că ascensiunea în carieră nu se face neapărat pe meritocrație. Tu cum simți aceste lucruri?
Din fericire, în secția noastră mediul este favorabil dezvoltării, sunt promovați cei pasionați și muncitori. Echipa este predominant tânără, în ultimii ani au rămas oameni care practic nu au avut legături sau relații, dar care au muncit mult și au obținut rezultatele cele mai bune la examenul de specialitate și nu numai.
Povestind însă cu colegii mei de la alte spitale, îmi dau seama că ceea ce se întâmplă aici este, din păcate, un microclimat. Și, da, este adevărat și trist că țara noastră pierde în fiecare zi medici extraordinari din cauza sistemului medical care suferă de multe boli, printre care tirania șefilor, promovarea nonvalorilor, necolegialitatea, resursele limitate.
Care ar fi descrierea șefului de secție ideal?
Trebuie să fie o persoană integră, cu autoritate științifică și umană, care să fie deopotrivă respectată de seniori și un model pentru cei tineri. Care să știe să comunice cu cei tineri, să îi încurajeze prin sublinierea lucrurilor bune pe care le fac. Nu sunt adepta învățatului prin jigniri sau umiliri. Care să știe cum să atragă atenția atunci când cineva greșește și să ofere sprijin pentru repararea greșelilor. Cu alte cuvinte, ar trebui să fie o persoană cu care să ne putem sfătui, care să-și dea seama ce are nevoie fiecare dintre noi și să ne ajute să devenim cea mai bună variantă a noastră. După cum se vede, nu vorbesc despre o funcție administrativă, ci despre un mentor.
După rezidențiat vei rămâne aici, în acest spital?
Ca rezidenți, cu câteva excepții, avem un contract limitat de muncă cu statul. După rezidențiat, după examenul de specialitate și promovarea acestuia, fiecare își găsește un loc unde să muncească. Este un proces activ de căutare după terminarea perioadei de rezidențiat, unii rămân în spital, alții merg în policlinici sau în privat.
Tu ce ai vrea să faci?
Mi-ar plăcea să rămân într-un spital universitar, m-am obișnuit cu ritmul de aici și îmi plac provocările oferite.
Cine este Delia Tulbă?
Delia Tulbă este o tânără de aproape 30 de ani pasionată de literatură și neurologie, care găsește multe asemănări între cele două și căreia îi place foarte mult să lucreze cu oamenii și să învețe de la ei. Nu am luat niciodată în calcul să fac altceva. După bacalaureat, mi-am depus dosarul doar la Medicină.
de Roxana Maticiuc
