
Diferenţele dintre serviciile medicale oferite în cadrul unui spital de stat faţă de unul privat sunt din ce în ce mai evidente. Rozalia Biro, preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului, culte şi minorităţi din Senatul României, ne-a explicat de unde vin aceste diferenţe şi ce soluţii ar trebui implementate.
În ce domenii se manifestă cel mai des diferenţele între stat şi privat?
Diferenţele apar la numeroase niveluri, de la simple proceduri iniţiate la internare şi până la condiţiile de spitalizare. Spre exemplu, spitalele de stat nu reuşesc întotdeauna să impună cu stricteţe condiţiile de igienă necesare unui mediu spitalicesc sănătos. Prin contrast, la privat este rar cazul în care există mai mult de două paturi în salon. O altă condiţie care poate părea banală, dar care este respectată cu stricteţe la privat este aceea că pacienţii trebuie să facă duşuri obligatorii la internare, cu soluţii antiseptice. În aceleaşi spitale private există dezinfectante la discreţie şi este încurajată folosirea lor.
Cum influenţează aceste lipsuri activitatea medicilor?
În ciuda unor progrese înregistrate pe alocuri, situaţia spitalelor de stat din ţara noastră este copleşită de probleme. Lipsa unor materiale esenţiale pentru desfăşurarea unei activităţi profesionale corecte şi de calitate, precum firele de sutură sau sonde, ne plasează în incapacitatea de a desfăşura un act medical sigur şi efectuat la timp. În aceste condiţii, numeroşi doctori care au ales să rămână în ţară aleg cabinetele din spitalele private. Ajunşi în unităţi private, mulţi medici afirmă că pot, în sfârşit, să îşi exercite meseria fără stresul dotărilor, al medicamentelor sau al materialelor sanitare, fără grija venitului insuficient unui trai decent. Motivele concrete care ne arată opţiunea pentru privat sunt multe şi ele trebuie să ne îngrijoreze, întrucât arată lipsa de încredere tot mai accentuată a populaţiei faţă de spitalele de stat. Siguranţa pacientului şi responsabilitatea prestaţiilor medicale lasă, din păcate, foarte mult de dorit în mediul de stat şi aici nu este o vină asumată concret. Este vorba de un set de factori dintre cei enumeraţi sau sugeraţi până acum care au dus la o stare de confuzie şi de lipsă de încredere. Slaba finanţare, organizarea defectuoasă la nivel de management, lipsa dotărilor şi personalul insuficient transformă orice protocol sau regulament al unui spital de stat în ceva imposibil de urmat sau de aplicat.
Cine şi cum poate „vindeca” Sănătatea românească?
Din păcate, criza din Sănătate pare că nu se poate vindeca. Subfinanțarea, lipsa unei viziuni care să integreze toate componentele (medicul de familie, policlinicile, spitalele etc.), bâlbâielile din zona asigurărilor publice de sănătate sau politizarea funcțiilor sunt doar câteva motive mari pentru care sistemul este în impas. Exodul medicilor este una dintre consecințele managementului neinspirat din zona Sănătății. Sistemul este incapabil să răspundă nevoilor pacienților, așa cum este greu de urnit în situații de criză, cum este epidemia de E.coli din ultimele luni, în cazul bebeluşilor din zona Argeş şi nu numai.
Ce poate fi făcut?
Cred că sistemul medical privat din România a creat un model de bune practici medicale care poate fi adoptat cu ușurință și de către managerii spitalelor publice. Acolo unde reforma de mari dimensiuni întârzie, directorii de spitale publice pot să își facă propriile reforme, inspirându-se din expertiza furnizată de mediul privat. Este necesar însă să susţinem cu toată forţa şi în mod masiv dezvoltarea spitalelor de stat prin finanţare corectă, prin remunerarea corespunzătoare a doctorilor, a asistenţilor medicali şi a tuturor celor implicaţi în actul medical. Acest prim pas poate schimba fundamental sistemul medical public.
Valentina Grigore