Începând cu 17 martie 2016, în România este interzis fumatul în toate spaţiile publice închise, scopul reglementării fiind îmbunătăţirea sănătăţii publice prin protejarea cetăţenilor de efectele dăunătoare ale fumului de tutun, facilitarea renunţării la fumat şi prevenirea fumatului, mai ales în rândul copiilor şi în cel al tinerilor. Instituţiile responsabile de controlul aplicării legii sunt Poliţia Locală şi Ministerul Afacerilor Interne, prin Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, instituţii ce pot fi sesizate la numărul de telefon dedicat.

În ceea ce priveşte unităţile medicale, fumatul este interzis complet, inclusiv în curţile interioare, încă din 2004. Ceea ce aduce nou Legea nr. 15/2016 este obligaţia managerului de a introduce în Regulamentul de ordine interioară prevederi referitoare la sancţiunile aplicate angajaţilor care fumează în unităţile medicale, precum şi desemnarea unei persoane responsabile de aplicarea legii în unitate. Interdicţia continuă să se aplice şi spitalelor de psihiatrie, urmându-se tendinţa internaţională din ultimii zece ani şi prevederile ghidurilor de bună practică, fiind dovedit că politica „smokefree” facilitează non-fumatul pe durata spitalizării, în asociere cu psihoterapia şi cu tratamentul de substituţie nicotinică.

Încurajarea tuturor pacienţilor fumători să renunţe la tutun este o obligaţie a fiecărui profesionist din domeniul Sănătăţii, indiferent de specialitate, nivel de pregătire sau loc de muncă:

• este o obligaţie etică. Principiul bine-cunoscut „Primum non nocere” trebuie pus în aplicare şi în cazul fumatului, pentru că încă din 1982 este statuat foarte clar efectul dăunător al fumatului pasiv, iar fiecare an aduce noi dovezi concrete despre impactul fumatului „la mâna a doua” asupra sănătăţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat în 2004 şi un Ghid de bune practici privind controlul consumului de tutun, în care se menţionează că orice organizaţie „va încuraja şi va susţine ca membrii săi să fie modele de nefumători şi să promoveze o cultură organizaţională fără tutun”.
• este o conduită de bună practică medicală. Fumatul fiind o boală (tulburare legată de consumul de tutun, conform DSM V), medicul are obligaţia profesională de a comunica oricărui pacient atât necesitatea de a abandona fumatul, cât şi faptul că există metode dovedite ştiinţific a fi eficiente pentru a trata această boală. A nu comunica unui pacient că este necesar să renunţe la fumat pentru o evoluţie favorabilă a bolii de bază poate constitui malpraxis. Odată cu evidenţierea „fumatului la mâna a treia”, se pune problema efectului particulelor şi al reziduurilor din fumul de tutun prezente pe hainele personalului medical şi pe cele ale aparţinătorilor asupra pacienţilor vulnerabili. Un studiu recent realizat într-o secţie de terapie intensivă pentru nou-născuţi, în care s-au prelevat probe de nicotină de pe degetele mamelor, incubatoarele copiilor şi mobila din salon, a demonstrat prezenţa ubicuitară a nicotinei, în ciuda politicii stricte „smokefree”. Mai mult, în urina nou-născuţilor au fost detectate cotinină (metabolitul principal al nicotinei), trans-3-hydroxycotinine (metabolitul principal al cotininei) şi 4-(methylnitrosamino)-1-(3-pyridyl)-1-butanol (metabolit al carcinogenului specific tutunului şi derivat din nicotină 4-(methylnitrosamino)-1-(3-pyridyl)-1-butanone).
  Singura sursă a acestor substanţe toxice a fost „fumatul la mâna a treia”.
• încurajarea non-fumatului este o măsură cost-eficientă. Potrivit OMS, încurajarea renunţării la tutun este cea mai cost-eficientă metodă de îmbunătăţire a sănătăţii publice pe termen mediu.

Renunţarea la fumat este o metodă eficientă de profilaxie primară şi secundară, prin creşterea eficienţei tratamentului pentru boala de bază a pacientului, inclusiv în cazul intervenţiilor chirurgicale. De exemplu:

• Oprirea asistată a fumatului cu cel puţin 30 de zile înaintea unei intervenţii chirurgicale pentru hernie de disc, proteză de şold, genunchi, colecistectomie laparoscopică reduce complicaţiile apărute în primele 30 de zile postoperator cu până la 49%. Asistenţa s-a referit la consiliere psihologică şi tratament de substituţie nicotinică (plasturi) timp de opt săptămâni.
• În cazul pneumonectomiei pentru cancer pulmonar, oprirea fumatului, indiferent de tipul de asistenţă primită, cu 2–4 săptămâni înaintea intervenţiei chirurgicale reduce mortalitatea postoperatorie de 4,6 ori şi complicaţiile pulmonare majore apărute în timpul spitalizării cu 62%.
• Operaţiile de reconstrucţie la nivelul capului şi gâtului au o evoluţie net favorabilă la cei care au abandonat fumatul preoperator, chiar şi cu 1-3 săptămâni: riscul vindecării defectuoase a cicatricii postoperatorii se reduce cu 69% dacă perioada în care pacientul nu a fumat e de 1-3 săptămâni şi cu 83% dacă pacientul nu a fumat cu mai mult de trei săptămâni. Trebuie menţionat că riscul unui nefumător de a avea o cicatrizare defectuoasă este mai mic cu 89% decât cel al unui fumător.
• Şi pacienţii internaţi în secţiile de boli interne beneficiază de pe urma renunţării la ţigări. Dacă un pacient cu IMA renunţă la fumat cel puţin 6 luni, riscul de deces sau IMA recurent este redus cu 43%, iar riscul de spitalizare pentru insuficienţă cardiacă scade cu 35%i. Pentru fiecare fumător care renunţă la fumat scad costurile medicale asociate infarctului miocardic acut şi accidentului vascular cerebral.

Asistenţa medico-psihologică a pacienţilor pentru renunţarea la tutun îmbunătăţeşte indicatorii de morbiditate şi mortalitate ai spitalului, îmbunătăţeşte indicatorii de evoluţie a bolilor, creşte calitatea vieţii pacientului, inclusiv pe durata spitalizării. Mai mult, este şi cost-eficientă: scade costurile de îngrijire intraspitalicească, scade durata spitalizării, scade costurile indirecte (curăţenia), costurile de operare sunt reduse. Şi, chiar dacă pare mai puţin important, ajutorul oferit fumătorilor îmbunătăţeşte şi imaginea spitalului şi a personalului medical. Încrederea pacientului creşte atunci când vede că „doctorul chiar face ceea ce recomandă”!

Deşi interdicţia completă a fumatului în unităţile medicale este legiferată din anul 2004, pacienţii şi jurnaliştii atrag atenţia că ea a fost implementată în cele mai multe cabinete ale medicilor de familie, cabinete de specialitate ambulatorii şi în spitalele private, în timp ce în spitalele de stat continuă să se fumeze, inclusiv în cabinetele medicale. Această stare de fapt demonstrează că este posibil să nu se fumeze în unităţile medicale din România, în ciuda rezistenţei manifestate de unii profesionişti din domeniul Sănătăţii. Experienţa instituţiilor medicale din ţară şi din străinătate care au reuşit să aplice cu succes legea arată că implementarea concomitentă a unor măsuri de comunicare şi de suport pentru cei care doresc să renunţe la consumul de tutun creşte gradul de complianţă cu prevederile legii.

Interdicţia continuă să se aplice şi spitalelor de psihiatrie, urmân-
du-se tendinţa internaţională din ultimii zece ani.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat în 2004 şi un Ghid de bune practici privind controlul consumului de tutun, în care se menţio­nează că orice organizaţie „va încuraja şi va susţine ca membrii săi să fie modele de nefumători şi să promoveze o cultură organiza­ţio­nală fără tutun”.

Asistenţa medico-psihologică a pacienţilor pentru renunţarea la tutun îmbunătăţeşte indicatorii de  morbiditate şi mortalitate ai spitalului, îmbunătăţeşte  indicatorii de evoluţie a bolilor, creşte calitatea vieţii  pacientului, inclusiv pe durata spitalizării.

Dr. Magdalena Ciobanu,

Expert al Ministerului Sănătăţii pentru controlul tutunului, la Comisia Europeană şi OMS