Interviu cu dr. Bogdan Dorobăț, coordonator Compartimentul de Angiografie și Terapie Endovasculară, Spitalul Universitar de Urgență București.

Pentru prima dată în România, vorbim de realizarea unei strategii naționale pentru bolile cardio și cerebrovasculare. Știm însă de ani buni că pacienții sunt nevoiți să aștepte chiar și luni pentru a fi tratați, în condițiile în care discutăm de două probleme importante: prea puțini specialiști și prea puțini bani. Cum se formează specialiștii în domeniul cerebrovascular, câți ar trebui să existe în România, ce soluții sunt necesare pentru salvarea pacienților și cum arată, de fapt, harta cerebrovasculară a României ne explică dr. Bogdan Dorobăț, medic primar radiologie intervențională.

Care sunt nevoile urgente în acest moment atât din punctul de vedere al bolnavilor, cât și al personalului medical?

În primul rând, este nevoie de formarea specialiștilor, pentru că programul se referă la bolile cardio și cerebrovasculare. Pe partea de cardiologie, lucrurile sunt cât de cât mai bine organizate, fiind mai multe centre de cardiologie intervențională, care asigură atât pacienții cronici, cât și cazurile acute, există și un sistem de gardă în București și în orașele mari care funcționează, plus că mai sunt destule reședințe de județ cu 1-2-3 specialiști care încearcă să rezolve problemele atât cronice, cât și acute, măcar pe timpul zilei. Pe partea de cerebrovascular există foarte puține centre care funcționează în momentul de față – în jur de patru centre funcționale, cu perspectivă de încă două-trei centre care să asigure intervențiile acute. Este o mare diferență între pacienții cronici, care pot aștepta, și pacienții acuți, care sunt o urgență mai mare decât pacienții coronarieni, pentru că timpul lucrează în defavoarea lor. E greu să formezi oameni peste noapte. În momentul de față, curicula de pregătire a unui specialist pentru intervenții cerebrovasculare (redactată după modelul european) este de minimum un an, în care de-abia se fac primii pași. Abia după doi-trei ani de experiență, medicul pregătit în neuroradiologie intervențională poate să fie autonom.

Ce s-a realizat până acum, ce ar trebui făcut?  Acoperă viitoarea strategie cardio și cerebrovasculară nevoile?

Deocamdată, strategia este pe hârtie, întrebarea este cum se va concretiza. În afară de recrutarea/ pregătirea specialiștilor și finanțare, mai sunt numeroase alte probleme. În primul rând, trebuie să educi populația ca să recunoască simptomele și să anunțe rapid salvarea la 112. Trebuie antrenată partea de prespital și cea de spital, pentru ca lucrurile să se miște cât de repede se poate. Educația la nivelul prespitalului n-o să fie simplă. Pacientul ar trebui să ajungă la spital pentru tromboliză în mai puțin de patru ore și jumătate.  Asta înseamnă, de fapt, sub trei ore, pentru că mai trebuie să-l vadă și neurologul, să se realizeze imagistica, analize rapide… timpul trece.

În cât timp credeți că va avea România suficientă resursă umană pentru a asigura intervențiile necesare pacienților cu afecțiuni cerebrovasculare?

Ar trebui să avem 18-20 de centre de neuroradiologie intervențională și fiecare centru să aibă între 2 și 4 specialiști. Deci ne-ar trebui în jur de 80-100 de specialiști. În momentul de față, noi avem doar 20. E greu să găsești oamenii care doresc să se specializeze, nu îi poți forța. Apoi, durează până capătă toate aptitudinile necesare. Există un Action Plan la nivel european care stipulează că în 2030 ar trebui să avem 80-100 de specialiști. Însă, pe termen scurt (2-3 ani), mai reușești să formezi încă 10, poate 20 de oameni.

Câte centre avem acum și câte ar trebui să fie? Vorbim atât despre trombectomii, cât și despre alte proceduri care nu se realizează neapărat pentru cazurile acute?

Pentru partea de trombectomie, în momentul de față, în ordinul de ministru sunt înrolate cinci centre în acțiunea prioritară. În perioada imediat următoare, vor mai fi incluse trei centre: Sibiu, Oradea și București - la Institutul Național de Boli Cerebrovasculare. Mai există alte două-trei centre pentru intervenții cronice. Acestea sunt în marile centre universitare, dar nu în toate. Pe harta cerebrovasculară nu există Craiova, Constanța, Brașov, la Cluj sunt ceva perspective.

Câte trombectomii au fost realizate în 2022-2023 și câte dintre ele au fost făcute în SUUB? Care este adresabilitatea Spitalului?

În Spitalul Universitar, în 2022 au fost 173 de trombectomii, iar la Spitalul Militar și Spitalul Elias împreună - între 5 și 10. În 2023, până acum s-au făcut în jur de 80 de trombectomii.

În general, avem pacienți din București și împrejurimi. Au mai fost și cazuri de la distanțe ceva mai mari: Giurgiu, Târgoviște, Râmnicu Vâlcea, Pitești, Buzău. Noi ar trebui, până în 2030, să creștem cam de 10 ori numărul de trombectomii, ca să atingem nivelul minim acceptat potrivit standardelor europene. În România, în 2022 s-au făcut aproximativ 400 de trombectomii și ar trebui să ajungem la peste 3.500. Datele arată că 30-50% dintre pacienții cerebrovasculari acuți mor sau rămân cu sechele severe, deoarece nu s-a putut efectua trombectomia.

Care este procentul intervențiilor pentru care dumneavoastră și echipa pe care o conduceți a venit în timpul liber pentru a-i salva pe oamenii care aveau nevoie?

În jur de 70% dintre trombectomii sunt realizate în afara orelor de program, adică după orele 14.00-15.00, în weekenduri, zile libere. Din fericire, am rezidenți care mă ajută și care vin voluntari, ca și mine. Un aspect foarte important este că am reușit să realizez în Spitalul Universitar linie de gardă de asistenți nonstop. Când se dă alarma de trombectomie, indiferent dacă pacientul este de la noi sau vine din alt spital, există deja un asistent care pregătește sala și persoana bolnavă. Astfel, când noi ajungem la spital, intrăm direct în intervenție și nu se pierde timp, care este vital pentru pacient.

Credeți că sunt șanse ca medici care s-au specializat în străinătate să se întoarcă în România pentru a trata pacienții cu probleme cerebrovasculare?

Șanse există, problema este ce le oferim noi aici? Există un coleg neurolog care s-a întors din Franța după o specializare de 2 ani și care vrea să lucreze la Spitalul Universitar. Există un medic care, după 8 ani de Franța, s-a întors la Oradea, la fel, un medic cu 8-9 ani de activitate în Franța încearcă să ajute la Sibiu. Problema este că ei sunt obișnuiți cu un sistem în care totul funcționează și au tot ce le trebuie. Și dacă o să vină în sistemul românesc, unde se improvizează și nu sunt toate materialele disponibile sau probleme cu service-ul la aparatură, s-ar putea să renunțe, la un moment dat. Și ar fi păcat să-i pierdem, când orice medic cu experiență este valoros!

de Valentina Grigore