Politici de Sanatate

Gr. T. Popa, despre sănătatea educaţiei

29 aprilie
10:34 2014
Gr. T. Popa, despre sănătatea educaţiei

Dr. Richard Constantinescu
Și-a susținut teza de doctorat în medicină cu teza Grigore T. Popa – medic, scriitor şi publicist (2011) și a publicat volumele: Medici ieşeni în documente. Grigore T. Popa. vol. I; Gr. T. Popa, Spectatorii istoriei, Gr. T. Popa, Însemnări medicale. Medicină legală (Ed. „Gr. T. Popa” Iaşi, 2009). Apariție recentă: Gr. T. Popa, Jurnalul unui savant român în America. Ediție îngrijită, note și postfață de Richard Constantinescu, Ed. Filos, București, 2014.

 Grigore T. Popa (1892-1948), figură exemplară de lider transformațional, ale cărui spirit, forță, moralitate și discreție au făcut să reprezinte un model distinct în istoria științei și culturii românești. Iniţial, în calitate de preşedinte al „Centrului studenţesc Iaşi” şi, ulterior, prin funcţiile pe care le-a ocupat (decan al facultăţilor de medicină din Iaşi şi Bucureşti, preşedinte al „Cercului didactic” Iaşi etc.), Gr. T. Popa a analizat fenomenul educaţional şi a punctat mereu rolul educaţiei morale a tinerilor.

Publicistica lui Grigore T. Popa acordă un amplu capitol educaţiei. A semnat numeroase articole ce vizau problemele pedagogiei, în care a analiza practicile sociale şi educaţionale existente şi propunea, pe baza experienţei dobândite prin frecventarea universităţilor occidentale, ca „elev şi ca instructor”, concepte operaţionale pentru o bună funcţionare a ştiinței educaţiei româneşti.

Este impresionant efortul pe care îl făcea aproape zilnic scriind articole în care atrăgea atenţia, celor în drept şi publicului, cu privire la funcţionarea deficitară a sistemului educaţional românesc. Putem menţiona seria celor peste 70 de articole publicate în ziarul Epoca, între 2 aug. şi 8 oct. 1933, sub titlul „Procesul învăţământului”, şi între 17 nov. 1937 şi 3 apr. 1938 – ciclul „Drama universitară” sau titluri precum „Universitatea şi educaţia” (1936), „Învăţământul şi directivele lui” (1937), apărute în revista Însemnări ieşene. De asemenea, lucrările „Din viața universitară. Amintiri, critici și propuneri”, Atelierele Adevărul, București, 1923; „Problema învățământului superior. Considerații critice”, Institutul de Arte Grafice „H. Goldner”, Iași, 1930; „Reforma spiritului. Principii de educație și învățământ”, în Analele Academiei Române, seria III, tom. XX, mem. 7., 1945.

„Dacă nu asigurăm poporului nostru o elită educatoare, vom plăti scump” (1) este o idee centrală a gândirii pedagogice a profesorului Popa, care se arăta împotriva „libelulelor ştiinţifice”, ce se aşezau „în zbor planat” pe diverse catedre din învăţământul universitar, după ce în prealabil ocupaseră funcţii în Ministerul Educaţiei Naţionale şi îşi confecţionaseră doctorate. Au devenit şefi de catedră, fără a avea contact cu învăţământul foarte mulţi ani, blocând astfel promovarea unor conferenţiari care îşi petrecuseră zeci de ani în laborator ori printre studenţi (2).

“Dacă nu asigurăm poporului nostru o elită educatoare, vom plăti scump de tot economiile noastre şi dezmăţul politic de azi”  Gr. T. Popa

Folosind noţiunea de plasticitate a creierului, Grigore T. Popa considera că mintea copiilor era nefericit transformată de către dascăli (3), deoarece şcoala s-a depărtat de la modul serios de abordare a pedagogiei. Instrucţia este „parodială” şi acumularea de cunoştinţe este minimă. Explică şi cauzele acestei transformări: profesorii sunt preocupaţi de „nevoile brutale” şi de politică, iar valoarea nu mai este preţuită şi „nu mai garantează ascendenţa socială”.

Minţile aprinse şi fără puncte de reper, într‑o societate dezorga­nizată, îşi pot găsi un reazem stabilizator numai în adevărurile solide ale ştiinţelor”, Gr. T. Popa

El subliniază că este „un întuneric groaznic” la nivelul mentalului noii generaţii, datorat falsei şi superficialei instrucţii. Acumularea şi stăpânirea unor cunoştinţe sunt chestiuni ce presupun un oarecare efort, dar făcut temeinic, „lărgeşte mintea”, „rafinează sensibilitatea” şi „îmbogăţeşte ideile”. Ce se face la noi este doar o simulare a cunoştinţelor şi o copiere a unor modele fără adaptare: „programe foarte bogate, cu manuale voluminoase, într-un decor complicat”, încât se ajunge a se face „treabă de şapilograf”. Ignoranţa este cuvântul pe care îl foloseşte încercând să mai privească învăţământul românesc.

„Minţile aprinse şi fără puncte de reper, într-o societate dezorganizată, îşi pot găsi un reazem stabilizator numai în adevărurile solide ale ştiinţelor”, pentru că ştiinţa fereşte „peregrinările dezordonate prin absurd ale spiritului”, susţinea Grigore T. Popa (4), sprijinindu-şi afirmaţia sa şi pe aceea a psihologului Alexandru Bain, care considera că „ştiinţa corectează libertatea spiritului”.

Credea că, poate niciodată ca în acele vremuri, Johan Fr. Herbart (5) nu era mai actual şi se alătura ideilor acestuia privind scopul educaţiei, acela de formare a caracterului moral. Herbart a fost cel care a promovat principiul învăţământului educativ (6), iar „valoarea acestuia se măsoară în activitatea spirituală pe care o provoacă. Pe aceasta trebuie s-o sporească, nu s-o micşoreze; s-o înnobileze, nu s-o degradeze” (7).

Privea, cu durere, la sursa perversităţii şi a lipsei de idealism în rândul tinerilor, aceasta fiind reprezentată de către profesori, cei ambulanţi ori parlamentari, care nu aveau suplinitor, și „parodiau” învăţământul. „Strig de ani de zile împotriva acestora”, afirma Grigore T. Popa, constatând transformarea învăţământului, prin aceşti profesori, în „şcoala neseriozităţii şi a debandadei morale”.

Viaţa socială își pune amprenta şi asupra celei familiale. De multe ori părinţii fac să le dispară copiilor idealismul şi îi deprind cu „un materialism deschis şi cu un scepticism negru” ce le destructurează orizontul ideatic. De aceea, susținea profesorul Popa, „poate trei sferturi din familiile orăşeneşti şi 95% din cele rurale au ele însele nevoie de educaţie”, întrucât alcoolismul, agresiunile intrafamiliale, jocurile de cărţi, vorbele dure folosite curent au pervertit şi tulburat relaţiile din cadrul familiei. Astfel că sarcina educaţiei revine tot şcolii”, pe care o considera „atelierul transformării psihice a tineretului”, instituţie care trebuie să fie nucleul germinativ al procesului educativ.

„Fără o şcoală bună, vom avea magistraţi activi peste o ţară de criminali şi ofiţeri straşnici peste o ţară de laşi (căci ignoranţii şi mai ales semi-ignoranţii sunt totdeauna laşi).” De aceea, trebuie insistat pe faptul că o societate se schimbă şi se corectează doar prin intermediul şcolii.

Pe lângă contribuţiile importante din ştiinţă şi cultură, Grigore T. Popa, prin modelul de dascăl pe care l-a reprezentat şi prin lucrările sale despre educaţie, poate fi considerat un important reprezentant al pedagogiei româneşti interbelice.

Note:

(1) Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea patriarhului şi criza morală.V. Politica în şcoală şi biserică, în „Epoca”, nr. 1613, 13 iun. 1934.

(2) Dr. Gr. T. Popa, Dl Kiriţescu face pui, în „Lumea românească”, an. I, nr. 169, miercuri 17 nov. 1937.

(3) Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. I, în „Epoca”, nr. 1608, 6 iun. 1934.

(4) Dr. Gr. T. Popa, Scrisoarea Patriarhului şi criza morală. II. Ştiinţele pozitive şi creşterea copiilor, în „Epoca”, nr. 1609, 7 iun. 1934.

(5) Johan Fr. Herbart (1776-1841), filosof şi pedagog german; opera principală: Pedagogia generală dedusă din scopul educaţiei (1806); profesor la Catedra de filosofie a Universităţii din Königsberg (rămasă vacantă după moartea lui Kant); profesor la Göttingen.

(6) Constantin Cucoş, Istoria pedagogiei. Idei şi doctrine pedagogice fundamentale, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

(7) Johan Fr. Herbart, Prelegeri pedagogice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 21.

 

Alte articole

TOP

REVISTA POLITICI DE SANATATE

Editii speciale

revista politici de sanatate-Republica Moldova

Abonează-te la newsletter

:
: