Interviu cu dr. Cristian Grasu, secretar de stat în Ministerul Sănătății
Ați fost medic urgentist, apoi director de unitate de management a proiectului și, ulterior, secretar de stat. Care dintre ipostaze a fost mai recompensantă?
În fiecare dintre perioade, m-am simțit bine în pielea mea. Unele dintre recompense sunt mai personalizate: atunci când lucrezi cu pacientul direct, mai ales în branșa mea, în urgență, când resuscitezi pe cineva și îl aduci la viață, sigur că este un sentiment indescriptibil și este greu să egalezi fericirea aceea de moment, satisfacția care rămâne undeva, într-un colțișor, și te motivează pe mai departe, ca să faci față tuturor eforturilor și lipsurilor pe care trebuie să ți le asumi. Dar nici pe partea administrativă, dacă faci cu pasiune și integritate ceea ce ai de făcut, rezultatele nu sunt lipsite de recompense morale. Îmi aduc aminte că unul dintre primele proiecte finanțate de Banca Mondială a fost crearea și dotarea unităților de primiri urgențe din România, în perioada 2005 – 2007.
Atunci unde erați?
Atunci eram coordonator al componenței de urgență și de asistență medicală primară și am reușit ca, până în 2007, să fundamentăm zona de legislație referitoare la UPU, să începem licitațiile pentru echipamentele care se doteze UPU-rile și să și încheiem licitațiile, după care s-a făcut și distribuția echipamentelor.
În același timp, o altă zonă din minister se ocupa de prima mare achiziție de ambulanțe din acea perioadă. A fost o mare creștere pentru tot sistemul. În 2005, am început și proiectul de reabilitare a maternităților de nivel 3 din România, un proiect care se referea, inițial, la 21 de maternități. Până la urmă, au rămas mai puține, din motive obiective. Nouă ani mai târziu, în 2014, când am fost chemat, din nou, la Ministerul Sănătății, la unitatea de management a proiectelor Băncii Mondiale, am avut surpriza să găsesc același proiect în desfășurare, proiect pe care îl începusem în 2005 și care trebuia să fi fost închis în 2009. Dar nu a fost așa. În proiect erau cuprinse doar 18 maternități și erau în stadiul de execuție fizică de 25%. Eu am reușit să reintroduc una dintre ele, cea de la Brașov, așa că au fost 19, până la urmă, și am reușit ca, în 2016, să le și terminăm. Dacă în 9 ani se făcuse 25%, eu am reușit ca, în doi ani și puțin, să închei. A fost o mare satisfacție, pentru că ce s-a întâmplat cu aceste maternități a fost un alt salt uriaș care ne-a dus la nivelul mediu al Uniunii Europene. Nu este nicio diferență între maternitățile construite prin acest program și maternitățile din Berlin sau din Paris.
Este sănătatea prioritară pentru România?
Cred că, în momentul de față, societatea românească trece printr-un moment foarte dificil, în care cantitatea de neîncredere, de dezbinare, chiar de ură, este foarte mare.
Haideți să discutăm cu obiectivitate. Sănătatea unei persoane ar trebui să fie prioritatea acelei persoane, în primul rând. După aceea, conform Constituției, ea este una din prioritățile statului, pentru că statul garantează sănătatea și viața cetățenilor. Este o asumare. Dar modul în care în politicile unui stat reflectă prioritățile cetățenilor este direct proporțional cu importanța acelor priorități pentru cetățeni. Așa cum se spune că avem conducătorii pe care îi merităm, tot la fel este și aici – avem sănătatea pe care o merităm.
Dacă eu nu sunt conștient că sănătatea mea este cea mai importantă și că pentru asta trebuie să iau măsuri de prevenție, să am o relație corectă cu medicul de familie, construită pe încredere, îmi va fi greu să mă integrez în sistem. Dacă nu mă duc măcar de două ori pe an la medicul de familie pentru un control, s-ar putea ca, atunci când merg după trei ani, să descopăr ceva foarte grav, pentru care măsurile care trebuie luate sunt mult mai drastice și mai greu de suportat fizic, emoțional, psihic. Și atunci acuzi sistemul, dar nu este corect să faci acest lucru când tu, în sinea ta, nu acorzi sănătății tale locul pe care îl dorești. Dar te trezești că e cea mai importantă când ești în pragul morții sau când dai de o boală fără tratament sau când te doare ceva extraordinar de tare.
Societatea în care trăim va acorda un grad de prioritate unei probleme în funcție de numărul de cetățeni care au același nivel de prioritate pentru acea problemă. Dacă acum avem 5,26% din PIB pentru sănătate, este pentru că atâta importanță îi acordă cetățenii României. Când ei vor acorda importanță de 15%, fiți sigur că imediat statul se va plia pe dorința clar exprimată. Sigur că sunt și acum voci care se ridică, dar este nevoie să se strângă o masă critică pentru a provoca o schimbare.
Urmând această idee, pacienții cu vicii – cei care fumează, care beau mult alcool, ar putea să plătească mai mult pentru anumite servicii de sănătate față de cei care nu au aceste vicii?
Eu aș pune un adaos procentual pentru cei care nu urmează sfatul medicului. Nu este o idee personală, ci este ceva care se aplică în alte țări cu succes. Dacă ai primit recomandarea să faci sport, să mănânci mai puțin, să nu mănânci dulce sau să îți tratezi diabetul și să îți iei tratamentul antihipertensiv și nu faci aceste lucruri, ar trebui ca procentul aplicat pentru tine la asigurare să fie mai mare.
„Cel mai grav este faptul că nu avem datele științific obținute”
Care credeți că ar fi factorii care împiedică Ministerul să facă mai mult pentru pacienți?
Aici lucrurile sunt foarte clare. Ministerul este locul în care trebuie să se stabilească politicile de sănătate. Pentru a stabili o măsură politică, în mod teoretic, ministerul are nevoie de două lucruri: de oameni cu viziune și competență pe domeniile respective și de informații actualizate, bazate pe dovezi științifice. Trebuie să mărturisesc că, în ambele puncte critice, resursele sunt limitate sau inexistente. În ceea ce privește numărul de experți, acesta este redus. Din diverse motive. Unele nu au nicio legătură cu altceva decât cu viața în sine. Suntem la finalul unor generații care încet, încet, ne părăsesc, ieșind la pensie, iar schimbul care vine încă nu poate să fie la același nivel. O bună parte nu poate să aibă competența necesară pe domeniul pe care lucrează și, aici, probabil, că sunt niște probleme de administrare în cadrul ministerului care ar trebui rezolvate, dar cel mai grav este faptul că nu avem datele științific obținute.
Cum funcționează lucrurile acum?
Foarte greu și bazat pe o muncă migăloasă a câtorva oameni care încearcă să suplinească un sistem corect de adunare a informațiilor din tot sistemul, în timp real. Nu sunt singurul care a văzut această problemă, am făcut o propunere în acest sens, în urmă cu doi ani, să înființăm o agenție națională de informatizare a Sănătății, cu o platformă care să aibă grijă de toate aceste aspecte.
În primul rând, trebuie să avem registre de boală pentru toate bolile, să avem registre naționale de personal pe categorii: medici, asistenți, farmaciști. Trebuie să stabilim reguli și standarde pentru aceste informații. A fost o propunere pe care am încercat să o introducem prin Ordonanță de Guvern în timpul vacanței parlamentare, am fost și autorizați de Parlament să facem asta. Din păcate, din motive birocratice, am depășit vacanța parlamentară și nu am mai putut să dăm ordonanța. Dar am continuat eforturile și am înaintat o propunere legislativă de modificare a Legii 95 ca să putem face posibil acest lucru prin Parlament.
În ce stadiu este acum inițiativa?
Acum este în analiză la cele două comisii de specialitate. După ce primim analizele, mergem mai departe. Atunci când vom avea informații structurate, acela va fi momentul în care ministrul Sănătății va putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză.
Ce proiecte aveți acum în derulare?
Am reușit să finalizăm proiectul de naționalizare a trombolizei în accidentul vascular cerebral. Venisem cu această idee la sfârșitul lui 2017 și, cu ajutorul doamnei ministru, am reușit ca, în 2018, să accelerăm, și acum mă bucur că funcționează la nivel național. Sunt 37 de spitale județene care fac tromboliză, în momentul de față, pe care le vom sprijini prin programul de acțiuni prioritare și care, sperăm noi, să reducă dramatic din dizabilitățile ca urmare a accidentului vascular cerebral ischemic.
Putem spune că, acum, din 100 de pacienți care fac accident vascular cerebral ischemic în România, 50% se întorc acasă de la spital cu dizabilități. Costurile statului pentru acești oameni sunt foarte mari, pentru că nu sunt doar costuri legate de tratamentul bolii, ci sunt costuri sociale, sunt costuri orizontale legate de acele costuri sociale, plus faptul că un om în plină activitate este scos și aruncat în partea cealaltă. Statul nu mai primește impozite pe ceea ce produce acel om, dimpotrivă, trebuie să plătească pensie, trebuie să plătească alocație de îngrijitor, recuperare, etc. Am calculat că se pot face economii de sute de milioane pe an în felul acesta. Ne-am coordonat cu serviciile de urgență prespitalicească pentru că este o condiție de timp aici: pacientul trebuie să primească tot tratamentul în maximum șase ore de la începerea simptomatologiei. Asta înseamnă că spitalului îi rămân 90 de minute să depisteze și să trateze pacientul.
Care este specificul acestor spitale care fac tromboliză?
Cele 37 de spitale care există în momentul de față au CT, radiolog și neurolog 24 din 24, motiv pentru care au fost acceptate în acest sistem. Deci se poate. Noi ne bucurăm că, în acest mod, accesul la acest tip de servicii s-a generalizat, s-a naționalizat, toți cetățenii români având șansa să fie bine tratați, pentru că acesta este un tratament de prioritate 1A pentru accidentul vascular cerebral.
Care este stadiul celor trei spitale regionale de la Iași, Cluj și Craiova?
Pentru Spitalul Regional de Urgențe Iași s-a dat votul unanim al consiliului, deci această investiție a fost aprobată. Așteptăm HG pentru a stabili indicatorii, și atunci vom avea, practic, toate condițiile pentru a trece la pasul următor: depunerea aplicației pe fonduri europene, inițierea licitației pentru proiectare, semnarea contractului de finanțare, evaluarea ofertelor pe zona proiectare, desemnarea câștigătorului, semnarea contractului și proiectarea în detaliu, proiectare care va deveni caietul de sarcini pentru construcție.
Cât timp presupun toți acești pași?
Ne propunem să semnăm contractul de finanțare europeană prin decembrie, anul acesta, să pornim licitația pentru proiectare undeva, în octombrie-noiembrie, anul acesta. Proiectarea în sine durează 12 luni. Licitația pentru proiectare ar putea dura între cinci luni și șapte luni, în funcție de câte probleme sunt. Ne așteptăm ca undeva, prin 2022, să semnăm contractul pentru construcție, ceea ce înseamnă că în 2025 ar trebui să fie gata. Ca termene, Clujul este în urmă cu o lună față de Iași, iar Craiova, cu o lună în urmă față de Cluj.
Pacienții se plâng că nu acces la timp la medicamente inovative și la tratamente de ultimă generație. Care este strategia ministerului în acest sens?
Partea de acces la medicamente și de evaluare continuă. Analizăm toate posibilitățile pe care le avem ca să introducem medicamente inovative în tratamentul pacienților. Practic, vorbim despre evaluarea tehnologiilor medicale. Aceasta este o activitate permanentă și nu se referă doar la medicamente, ci și la echipamente, la dispozitive și la protocoale și ghiduri terapeutice, pentru că, uneori, cu aceleași medicamente existente, în combinații diferite, poți obține rezultate diferite, la costuri diferite. Este important și cât costă, pentru că suntem țara cu cel mai mic buget pe cap de locuitor din Europa pentru Sănătate. Interesul este să obții cel mai bun rezultat cu cea mai mică cheltuială. Permanent trebuie să te uiți la știință și la buzunar, în același timp. După cum știți, asigurarea obligatorie din România acordă pacienților foarte multe servicii gratuite, mai multe decât oferă orice țară din Europa.
Priviți acest lucru ca fiind unul bun, sau dimpotrivă?
Pentru pacienți este un lucru bun, doar că momentul în care acestă generozitate în acordarea de servicii gratuite nu este bine corelată cu posibilitățile reale, financiare, de a susține așa ceva, în acel moment, încep să apară problemele. Lumea este nemulțumită pentru că știe că are dreptul, dar nu ajunge să pună mâna pe serviciu pentru că e concurențial, la un moment dat, din cauza finanțării limitate, și atunci primul venit este și primul servit. Soluția ar fi o restructurare a acestui pachet și, desigur, o încurajare a apariției unor asigurări suplimentare sau complementare. Adică să asiguri ceea ce este esențial pentru oameni, ca să aibă o stare bună de sănătate, prevenție, screening.
Ar trebui făcută o limitare a pachetului de bază doar la anumite servicii?
Atât cât este rezonabil, pentru că acum, practic, în afară de stomatologie, cam tot este cuprins în pachetul de bază, iar în felul acesta s-ar lăsa la decizia fiecărui om ce alte beneficii vrea să aibă și pentru care trebuie să plătească anumite contribuții. Sau, o altă variantă ar fi: pentru că avem nevoie de mai mulți bani, contribuția la sănătate crește la nivelul de 16%, la care era înainte de 2000, față de 10%, cât este acum.
Cum vedeți amestecul politic în politicile de sănătate publică?
Uneori poate fi benefic. Decizia de a dubla salariile medicilor este foarte benefică. Decizia de anul acesta de a modifica BAT-ul, pentru prima oară după șase ani, este foarte bună. Nu poți să fii apolitic, pentru că vorbim totuși de politici de sănătate publică.
Ca om neafiliat politic, cum vedeți intrarea într-un partid: ca pe un act de curaj sau de oportunitate?
Poate fi un act de curaj, un act de responsabilitate și poate că, uneori, și de oportunitate. Dar, după cum vedeți, se poate totuși să nu ai apartenență și să fii util. Dar trebuie să îți faci bine treaba.
Ați creat, când erați la ambulanță, câteva organizații de voluntariat. Cum funcționează ele acum?
Am creat departamentul de voluntariat al SABIF, în care sunt câteva sute de cadre medicale de diverse ranguri sau oameni în pregătire pentru a ajunge cadre medicale care fac o muncă extraordinară și susțin activitatea SABIF în mod voluntar, pentru a face față cerințelor pe urgență la o populație de aproape 4 milioane, cu aproximativ 800 de angajați pe care îi are Salvarea. Londra, de exemplu, la 9 milioane de locuitori are 5.000 de angajați la Ambulanță. Deci, este o diferență. Acest departament de voluntariat a început cu 30-40 de copii nebuni și foarte dedicați și a ajuns, acum, la câteva sute, care sunt foarte dedicați și care fac, în mod repetat și constant, gărzi pe ambulanță.
Câte ore muncesc pe zi?
Unii dintre ei, enorm. Am avut, într-un an, un voluntar care a făcut mai multe gărzi decât am făcut eu, ca medic angajat al serviciului de ambulanță. El a făcut 180, eu făcusem 170.
Tot dumneavoastră ați pus și bazele conceptului „Există un erou în fiecare dintre voi”. Câte persoane se implică activ, în fiecare zi, în acest proiect?
În 2011, pe stadionul Dinamo, Societatea de Salvare București și Serviciul de Ambulanță București Ilfov au organizat cel mai mare curs de resuscitare din lume și am stabilit, la vremea repsectivă, un nou record mondial Guinness Book, cu 7.402 participanți. Câțiva ani mai târziu, în 2016, pe Arena Națională, am încercat să doborâm, din nou, recordul și am strâns 10.600 de oameni pe Arena Națională, numai că, din păcate, nu am reușit să-l doborâm, pentru că recordul deținut de Germania era de aproape 12 mii de oameni. Dar am reușim să învățăm 10.600 de oameni să facă resuscitare într-o zingură zi. Iar acest lucru l-am făcut împreună cu un alt grup de voluntari, la care țin foarte mult, și care sunt implicați într-un program dezvoltat de mine și care se numește „Există un erou în fiecare dintre voi”. Este un program susținut printr-o aplicație mobilă de first responder care îi alertează pe cei implicați în program. În orice moment al zilei, cel puțin 600 dintre ei au aplicația activată.
Când, vreodată, sunt trist sau deprimat sau mi se pare că n-are rost să mai lupt pentru nimic, este suficient să intru pe grupul lor și să stau jumătate de oră acolo, să citesc ce scriu. Îmi dă putere să o iau de la capăt, pentru că este atâta forță acolo, atât de mult entuziasm, grijă pentru ceilalți și implicare, încât eu cred că, pe lângă familie, aceasta este una dintre cele mai importante realizări pe care le am și la care țin cel mai mult și pe care încerc să o generalizez în toată țara.
de Roxana Maticiuc
