Politici de Sanatate

Democrația, vaccinarea și dreptul la a doua opinie medicală

27 iulie
09:35 2017
Democrația, vaccinarea și dreptul la a doua opinie medicală

Prof. Univ. Dr. MSC Alexandru Vlad Ciurea

Director ştiinţific, Spitalul Sanador

Înainte de orice consideraţie, două lucruri trebuie înţelese despre funcţionarea sistemului medical: sistemul este furnizor de sănătate, iar pacienţii au şi drepturi, dar şi obligaţii. Premisele de la care plecăm sunt următoarele: toţi cetăţenii au dreptul să acceseze servicii de sănătate, gratuit, iar sistemul este obligat să asigure aceste servicii. Adaug ca deziderat faptul că aceste servicii trebuie duse la nivelul de civilizaţie al secolului 21.

Poate veţi crede că rostirea acestor „axiome” este inutilă, considerând atât funcţionarea serviciilor de sănătate, cât şi accesul la acestea fireşti. Viaţa reală, ca să mă exprim astfel, demonstrează însă altceva: nici pacienţii (nu toţi, desigur), nici medicii (nu toţi, nici aceştia) nu au depăşit nivelul exerciţiului democratic şi nu au trecut la firescul comunicării şi la înţelegerea corectă a responsabilităţilor lor.

A doua opinie eficientizează actul medical

Primul lucru la care vreau să mă refer este cel al dreptului oricărui pacient la a doua opinie medicală. Orice om are dreptul să ştie adevărul despre suferinţa sa. În contextul în care nu toţi pacienţii înţeleg diagnosticul care li s-a pus (de multe ori, diagnosticele sunt foarte complexe), iar medicii sunt supuşi la nenumărate presiuni (număr mare de pacienţi, stres, subfinanţare, gărzi, lipsă de echipamente medicale etc.), o a doua opinie medicală poate face bine ambelor părţi.

Sunt şi situaţii în care diagnosticul este corect, tratamentul este bun, dar procesul de comunicare dintre medic şi pacient este denaturat de modul personal de comunicare al medicului. Realitatea unui cancer se poate comunica abrupt sau poate furniza mai multă  speranţă decât s-ar cuveni. Sigur că adevărul trebuie spus, dar relaţia de încredere şi cooperarea cu bolnavul fac parte din tratament. Dar sunt şi situaţii în care medicul este tributar unei mentalităţi de tip feudal, în care doar el are dreptate, el le ştie pe toate şi, chiar dacă diagnosticul este greşit, medicul nu permite o a doua opinie.

Dincolo de stabilirea unui diagnostic şi de indicarea unui tratament, comunicarea medic-pacient trebuie înţeleasă în toată complexitatea ei, chiar dacă – sau, cu atât mai mult – timpul alocat unei consultaţii este limitat. Este nevoie de răbdare, de calm şi… de scris. Pe de altă parte, chiar dacă în stabilirea diagnosticelor folosim tehnologii moderne, şi noi, medicii, putem greşi.

În acest sens, Occidentul a implementat un instrument benefic ambelor părţi. Un instrument care, în fapt, eficientizează actul medical. Instrumentul se numeşte „a doua opinie”. Există chiar clinici care oferă preponderent acest serviciu. În cadrul uneia dintre cele mai mari şi moderne clinici de neurochirurgie, INI Center (International Neuroscience Institute) din Hanovra, a doua opinie este cuprinsă în raportul instituţiei!

O cercetare sociologică făcută recent în România a stabilit că majoritatea pacienţilor din ţara noastră nu ştiu că „a doua opinie” este un drept legal. Iar cei care ştiu nu apelează la această variantă decât foarte rar, în cazuri grave, iar lipsa de reacţie este o urmare a faptului că nu vor să îşi supere medicul curant.

Pacienţii au dreptul la adevăr, dar au dreptul şi la o a doua opinie. Niciun medic, oricât ar fi de pregătit şi oricâte reuşite a avut în cariera sa, nu este infailibil. Sunt nenumărate situaţiile complicate, cu diagnostice dificile sau cu mai multe posibilităţi terapeutice. O a doua opinie poate fi salvatoare sau poate să confirme o realitate constatată deja.

Vaccinarea este mai mult decât o opțiune personală

În aceeaşi cheie, a drepturilor şi obligaţiilor celor care compun sistemul medical – de la pacient la medicul cu cea mai înaltă pregătire –, trebuie privită problema vaccinării. Am scris mai multe articole pe această temă şi am fost surprins să constat că foarte mulţi români refuză vaccinarea şi chiar o combat în mass-media sau pe paginile de socializare. O atitudine de Ev Mediu în plin secol 21!

Ceea ce vreau să subliniez aici, dincolo de părerile personale care fac o prea mare audienţă, este legat de obligaţia socială a cetăţeanului. Dacă dreptul la a doua opinie este firesc şi ar trebui cultivat mai mult, obligativitatea vaccinării (nu neapărat prin lege, dar printr-o continuă muncă de informare) este la fel de firească.

Prin schema de vaccinare, în democraţie nu înţelegem libertatea de a nu te vaccina. Refuzul de a-ţi vaccina copilul nu are consecinţe doar asupra propriului copil. Un copil nevaccinat poate fi doar o victimă, dar poate deveni şi un focar pentru cei din jur. Astfel, o comunitate (şcoală, grădiniţă) are dreptul să refuze înscrierea în grup a copilului nevaccinat. Nimeni nu poate refuza dreptul celorlalţi la sănătate. Am scris mai de mult că mentalitatea părinţilor care refuză vaccinarea copiilor lor îi poate condamna la izolare, deci „apartheid!”. În această situaţie, oricât nu ne-ar plăcea acest lucru, comunitatea are dreptul să decidă împotriva individului.

Definirea şi implementarea politicilor de sănătate sunt responsabilitatea celor care, aleşi şi numiţi, totodată, conduc societăţile. Dar reuşita depinde şi de înţelegerea şi asumarea lor de către „publicul larg”. Un exerciţiu care, iată, încă este dificil în România, membră UE.

Alte articole

TOP

revista politici de sanatate

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: