Politici de Sanatate

„Cuvintele mele de ordine sunt eficiență și reorganizare. Dacă voi reuși să le implementez, va fi perfect!”

24 mai
16:01 2019
„Cuvintele mele de ordine sunt eficiență și reorganizare. Dacă voi reuși să le implementez, va fi perfect!”

Interviu cu dr. Codruț Munteanu, medic primar chirurg, doctor în științe medicale, manager al Spitalului de Urgență Piatra Neamț

 

 Din iulie 2018, sunteți manager al Spitalului de Urgență Piatra Neamț. Care sunt obiectivele pe care vi le-ați propus și cum vă propuneți să le îndepliniți?

În luna iulie 2018, în urma unui examen riguros în care mă văzusem unicul și singurul candidat, am avut de-a face cu o surpriză. Cu câteva săptămâni înainte de examen, un coleg de-al locului, foarte bine cotat, economist și nu medic, a creat dintr-un simplu examen un concurs. Până atunci, era atât de multă liniște și pace aici, că nu știam ce să cred, mai sunt util, nu mai sunt util… Atunci a fost ceva de genul „totul sau nimic” și Dumnezeu să decidă! Un prim șoc am avut când am văzut planul de management al colegului meu, care într-adevăr era impecabil, dar în care recunoșteam foarte multe lucruri de la Școala de management sanitar superior, pe care eu tocmai o terminam în perioada aceea.

Planul meu de management era undeva între notele 8 și 9, când le-am comparat, căci ambele erau pe site. Al colegului meu era de un 10 absolut! Atunci, am zis că va fi o probă orală teribilă, când vom vedea care pe care. Sigur că experiența de 25 de ani într-un spital privat, primul din România, pe care l-am înființat în 1993, și-a spus cuvântul. Soliditatea unor situații pe care le-am gestionat cu mare dificultate atunci, când nu era nicio lege a sănătății, nu exista absolut nimic decât bunul simț și interesul pentru pacient, a făcut într-adevăr ca la examenul oral lucrurile să fie tranșate și acolo să rezolvăm problema acelui concurs. Încărcat cu psihologia unui examen, nu tocmai simplu, și cu un aplomb al unor ani grei petrecuți în sistemul privat, venisem să fac lumină aici, la Piatra Neamț. Aceasta, cu toate că eram avizat de profesorii și de dascălii mei de la Școala de management sanitar! Ei îmi spuneau: „Unde te duci?”. „La Piatra Neamț”, le răspundeam. „Nu te duce, pentru că sunt un milion și jumătate de probleme acolo!”, mi se transmitea. Atunci a fost pentru mine, care sunt născut în zodia Leu, o provocare. Și mi-am zis: „Mă duc acolo!”. Planul de management a fost la început axat pe reabilitare și extindere UPU, secție terapie. A fost o situație-limită, deoarece cunoșteam foarte puțin despre acest spital, pe care îl văzusem pentru prima dată cu o săptămână înainte de a veni aici. A trebuit să realizez mai mult un moment virtual, decât un model realist. Cu bucuria unui concurs câștigat, cu experiența acumulată și cu un plan de management pe care îl discutasem cu dascălii mei de la Școala superioară, am spus că voi putea implementa aici cele mai bune măsuri având în centrul atenției pacientul și resursa umană a spitalului. Apoi m-am gândit la dotare și la investiții. Toate acestea trebuiau implementate, dar după ce făceam un bilanț foarte atent a ceea ce găseam aici. Și, acum, începe drama omului care vine din privat și ajunge la stat! A trebuit să-mi schimb un pic atitudinea și să încerc să cunosc, cu abilitatea și maturitatea unui om pe care timpul nu-l aștepta, lucrurile care erau deja aici, să zicem, în criză. Trebuie să recunosc că managerul care a fost înainte, colega mea, dna Dr. Cristina Atănăsoaie, a făcut tot ce a putut din poziția de manager interimar. Când porți însă această pecete nu te poți dezvolta și nu poți ține frâiele în mână! Dumneaei nu a putut face față tuturor situațiilor, astfel încât unele au rămas în gestiunea, în păstorirea mea. Dar, cred eu, pornind încet, de la structurile de jos, de la administrativ, de la tehnic, mergând spre partea de resursă umană prioritară, și aș numi aici asistenții medicali, apoi corpul medical, am ajuns ca după șase luni să ne cunoaștem foarte bine. Din prima zi, am fost supus tirului de întrebări și răspunsuri și mi s-au cerut tot felul de lucruri: și asta, și asta… Totul trebuia să facă managerul! Erau, nu erau de competență, către manager erau toate, inclusiv gropile din curte! Dar, cred eu, ușor, ușor, cu un sprijin solid și din partea principalului ordonator de credite, Consiliul Județean Neamț, am reușit să stabilizăm o situație care, la un moment dat, tindea să scape de sub control. Cred că am ajuns la un moment zero, de unde trebuie să construim. Acesta ar fi momentul la care purtăm această discuție. Aș vrea să vă spun că suntem în fața unui proiect îndrăzneț, eu de obicei nu sunt un entuziast al politicului, dar aici trebuie să remarcăm preocuparea extraordinară a președintelui Consiliului Județean Neamț, domnul Ionel Arsene, care mi-a schimbat inclusiv planul de management, axat pe extindere-reabilitare, cum am mai spus, și acum facem spital nou! Ideea este uriașă! Noul spital va fi construit chiar la baza muntelui, în această frumoasă zonă. Dar până atunci, eu trebuie să păstoresc calitatea actului medical și resursa umană, pentru că s-ar putea să avem ziduri și dotare și să nu avem oameni care să poată fi performanți. Mă gândesc la nerăbdarea oamenilor de a vedea făcându-se aici ceva în plan calitativ! Noi vrem să îi motivăm cu o țintă a unui loc de muncă stabil, cu niște circuite bune și să le arătăm că această conducere nu învârte niște hârtii de la stânga la dreapta. Cuvintele mele de ordine sunt eficiență și reorganizare, dacă voi reuși să le implementez, va fi perfect!

Care au fost principalele probleme cu care v-ați confruntat la preluarea acestei funcții?

Prima lovitură pe care am primit-o aici, la conducerea unui spital public, a fost aceea a omului care controla absolut totul în privat și acum nu mai putea face acest lucru. La spitalul privat nu plecam niciodată până nu vizitam fiecare încăpere. Aici, este imposibil! Când reușesc să văd un pavilion sau o secție într-o zi, sunt fericit! Am fost învățat să controlez absolut totul, să direcționez și să îmi asum tot ce este mai greu. Am învățat ce înseamnă să ai o echipă puternică lângă tine. Am văzut, de asemenea, ce înseamnă serviciul financiar contabil într-o instituție publică. În privat spuneam „îmi trebuie asta, luați banii și faceți până diseară să am ce îmi trebuie”, indiferent că era ecograf, că era sondă de la ecograf, că s-a stricat ceva la endoscop. Rezolvam pe loc! În cazul serviciului public, e necesară licitație. A trebuit să mă obișnuiesc cu situația acesta, a licitațiilor și a felului cum trebuie construit bugetul. A fost ceva cumplit, un șoc pe care eu l-am considerat un pas înapoi, pentru că un chirurg este un om incisiv, de acțiune, el vrea să acționeze rapid și cu rezultate. Aici trebuie să respecți anumite reguli, proceduri. Când ți se mai și spune „știți, vin anumite controale, Curtea de conturi….”, atunci îți cam dispare elanul și vii cu picioarele pe pământ! Te face foarte repede să nu mai visezi și să fii realist. Privatul își gestionează rapid banul, este și el constrâns de reguli financiare, bineînțeles, dar are o atitudine de a rezolva problema în funcție de priorități. Au fost probleme foarte, foarte grele, cu care eu am încercat să mă obișnuiesc, dar cu mare dificultate, pentru că nu le înțelegeam. Nu am putut, de asemenea, să mă împac cu reproșurile aduse de colegii mei doctori care, ani și ani de zile, au cerut anumite lucruri – dotări, materiale, echipamente – și nu le-au obținut – iar acum le doreau imediat. Vine un moment al saturării când trebuie găsit un țap ispășitor și eu am fost acela! Când mai ai la ușă și o mișcare de protest cum a fost cea de aici, apropo de sporurile acelea tăiate, din nou nu îți pică bine. Pentru că ele nu țin de tine, nu ești tu responsabil, nu ești vinovat. Încă sunt mecanisme care îmi scapă, încă sunt orgolii în lumea medicală, feude și feudali, așa cum spune presa locală. Eu cred că vom reuși să îi omogenizăm și să îi facem să înțeleagă că aceste orgolii nu își au rostul și că toți trebuie să mergem în aceeași direcție, și, dacă doctorul Munteanu trage la o locomotivă care e obosită, cum poate consideră unii, am încă tenacitatea să duc vagoanele după mine, și le voi trage negreșit. Văd acum, semnând ștatele de plată în calitate de manager, cum sunt motivați cei de la stat și, cu toate acestea, asistăm în continuare la nemulțumiri legate de salariu. Eu am venit de la un salariu de trei ori mai mare. Și lumea se întreabă: „Domnule, dar nu cumva ești un pic nebun, dacă ai făcut treaba asta?”. Am spus „Nu!”. „Dar atunci ce ai căutat, domnule, să faci mutarea aceasta, spitalul dumitale merge în continuare, e acreditat, dumneata ești o persoană de notorietate, ai peste 30.000 de operații, ești un mare specialist în chirurgia tiroidei?!…”. Am venit pentru că am simțit că în București există o supraaglomerare a ofertei de servicii medicale private și mai vedeam ceva – o oarecare restricționare a omului fără posibilități financiare în ceea ce privește accesul la serviciile medicale din privat. De felul meu, sunt om foarte apropiat bisericii și credinței și întotdeauna m-am aplecat asupra celor mulți, asupra celor săraci. Când lucram la stat, și îmi asum ceea ce spun, lucrurile se întâmplau cam așa: la contravizită, vedeam bolnavul pe care trebuia să îl operez a doua zi. Omul îți dădea ceva, așa simțea el, că dacă nu îți oferea pliculețul acela, el nu venea liniștit la operație. Niciodată nu m-am uitat ce e în plic, niciodată nu am cerut, dar ajungeam la următorul lucru, îi spuneam: „Dar cu medicul anestezist ați vorbit, dar cu chirurgul mâna a doua?” – și umblam la pliculeț și pentru ei, dar acolo nu mai era nimic și atunci băgam mâna în buzunar și dădeam de la mine. Politica mea a fost pentru cei mulți! Sunt un elev disciplinat al profesorului Dan Setlacec! Am crescut lângă viitorul profesor – la vremea mea, era conferențiar universitar – Stăncescu, profesorul Andrei Popovici. Sunt monștri sacri ai chirurgiei românești, de la Spitalul Fundeni. Întotdeauna am admirat la ei probitatea morală, etica și deontologia.

 Sunteți fondatorul Spitalului Creștin Munposan, prima instituție medicală privată din România înființată după 1989, pe care l-ați și condus. Cum a luat naștere acesta?

Am fost primii, așa este! Acum, în București sunt spitale mari, renumite, dar la vremea respectivă noi am fost primii și mă mândresc cu treaba aceasta! Pentru că, undeva, când cei de la Ministerul Sănătății fac rapoarte sau diverse situații, apare scris că primul spital privat din România a fost Munposan. Denumirea a rezultat de la… numele celor trei acționari – Munteanu, Popescu și Sângeorzan. Patriarhul Teoctist m-a chemat prin 1995 sau 1996 și m-a întrebat: „Dar de ce trebuie să mai faci tu un spital privat și creștin? Ca să fie o concurență la adresa lui Christiana?”. Și am răspuns: „Preafericite, dar nu fac concurență, eu completez! Pentru că noi suntem un spital de chirurgie, Christiana este de boli interne”. Știți cât de bine a primit Patriarhul treaba aceasta? A spus atunci: „Vedeți, fraților? Aceasta e ideea, acesta e un manager adevărat. Noi trebuie să avem un lanț de mici spitale ale bisericii, cu unul de referință!”. Exact cum este acum modelul cu spitalele regionale.

 Aveți peste 35 de ani de experiență profesională, ca medic chirurg. Există situații, cazuri anume care v-au rămas în memorie din această lungă perioadă?

Da, există și vă spun că cele mai delicate au fost acelea în care a trebuit să îmi operez membri de familie. Acelea sunt niște momente foarte greu de gestionat pentru că, dacă stai la ușa sălii de operație, îți vine să mănânci ușa ca să intri în sală, dacă ești în sală ai niște sentimente care te domină la un moment dat și nu mai ai acea manualitate și stăpânire de sine necesare în cazul unei operații. Când au fost ființe dragi pe masa de operație, am avut grijă să am lângă mine chirurgi mâna a doua sau mâna a treia de mare valoare, care să poată în orice moment să mă ajute să duc la bun sfârșit un act chirurgical. Rostul meu este cel învățat de la profesorul Dan Setlacec – chiar dacă e grea viața unui bolnav tumoral oncologic și i-am prelungit-o cu o săptămână sau cu zece zile, am câștigat ceva de la moarte, am mai răpit niște zile pentru acel om, chiar dacă ele sunt grele. Trebuie făcut orice pentru a prelungi viața bolnavului cu o zi, cu o oră, cu cât poți, nu trebuie să te dai bătut și imediat să spui „inoperabil”. De fiecare dată, am căutat soluția tehnică cea mai bună pentru pacient. Fata mea, care este la ora actuală un distins judecător, în momentele de liniște când dialogăm așa, ca doi prieteni buni, simte nevoia să mă judece și îmi spune: „Eu am avut în casă un mare chirurg, un mare administrator, manager de spital privat, dar tată nu prea am avut”. E dureros! Pentru că e foarte greu să fii un medic strălucit, să dai totul în profesie și să ai, în paralel, o viață de familie. Pe cineva trebuie să sacrifici. Am învățat acest model de la profesorul Setlacec, pentru care familia nu exista! Existau numai Dumnezeu, cultura, muzica, prietenia cu pianistul Dan Grigore și atât. Toată viața lui era pentru bolnav, în sala de operații, unde făcea adevărate minuni. Și noi, generațiile pe care le-a format, am luat ceva din atitudinea domnului profesor.

Recent, Asociația „Echitate în Sănătate” a derulat o campanie de testare pentru depistarea virusului hepatitei C în județele Neamț și Bacău. Campania s-a derulat prin intermediul medicilor de familie din mediul rural și din cel urban. Au fost implicați peste 100 de medici de familie, fiind testate aproape 100.000 de persoane. Cum apreciați inițiative de acest gen?

Vreau să cred că această campanie, care a fost bine mediatizată, a făcut bine opiniei publice, pentru că i-a trezit pe oameni! Dacă au cea mai mică suspiciune trebuie să vină repede la medicul de familie pentru un consult, pentru niște analize. Eu compar această boală hâtră cu o caracatiță ale cărei tentacule se duc foarte bine unde îi trebuie și, la un moment dat, nu poți să mai ieși din strânsoare.  Cred că este un lucru bun, o campanie nu benefică, ci extraordinar de bună și am vrea cât mai multe acțiuni de genul acesta să aibă loc.

 Din punctul dumneavoastră de vedere, ca specialist, dar și ca manager, care sunt sau care ar trebui să fie prioritățile unei politici de sănătate publică?

Sănătatea publică înseamnă politică de stat. Ea este apanajul omului politic, care trebuie să fie cu ochii în patru pentru starea de sănătate a nației lui. El trebuie să investească și să ajute. Dar știți cum văd eu lucrurile? Poate să vină acum în curtea spitalului meu o basculantă de bani, s-ar putea ca această basculantă, dacă nu am o gândire și o strategie corecte, să se ducă pe apa sâmbetei. Atunci eu cred că principalul lucru este să ne organizăm foarte bine și să avem un management realist, nu visător, corect implementat conform condițiilor specifice fiecărei zone, cu particularitățile specifice ei. Aici, un rol important îl au datele și informațiile de statistică medicală – mă refer la patologia medicală, cât este de îmbătrânită populația, de unde este, urban/rural, toate aceste date îți dau o orientare spre ce trebuie să acționezi. Dar înainte de toate, în centrul atenției este pacientul, apoi resursa umană și după aceea dotările. Degeaba avem roboți, degeaba avem investiții de sute de mii de euro, dacă nu avem suflet. Este tendința ca din spitalul de stat să se disipeze sufletul și să fim o fabrică în care venim, ne uităm la ceas, au trecut opt ore, plecăm. Nu așa se pune problema. În ceea ce mă privește, în sistemul privat mi-am câștigat pacienții discutând îndelung cu ei. Important este să nu ne grăbim, să avem răbdare cu pacientul și să-i arătăm că nouă ne pasă de el și că nu mai putem aplica la nesfârșit ideea „se poate și așa”. Ei bine, nu se mai poate! Trebuie să medităm că dacă cel care conduce la ora actuală a gândit să ne răsplătească munca și să ne motiveze, atunci și noi, la rândul nostru, trebuie să facem un salt calitativ prin a-i arăta pacientului că avem grijă totală de el.

 

 

de Bogdan Guță

Alte articole

TOP

revista politici de sanatate

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: