Interviu cu dr. Vasile Cepoi, președintele Autorității Naționale de Management al Calității în Sănătate (ANMCS)
Ați afirmat recent că se știu puține lucruri despre ceea ce face ANMCS și ceea ce se știe este greșit. De ce?
Percepția publică, și aici mă refer la publicul-țintă, este că această instituție reprezintă încă un organ de control și că ei trebuie să se conformeze unor cerințe prevăzute în documentele standard, dar nu pentru că le-ar fi util acest lucru în activitatea lor zilnică, ci pentru că așa scrie în lege. Este vorba de cel mai mare risc al implementării unui sistem de management al calității, riscul de formalități. Totuși, în ultima perioadă o parte din cei implicați în acest proces au început să-și schimbe părerea pentru că au constatat beneficiile implementării acestui sistem de management al calității și al creditării.
ANMCS este o autoritate nouă în peisajul Sănătății din România. Ce proiecte are acum în lucru?
Da, ea inițial a funcționat în calitate de Comisie Națională de Acreditare a Spitalelor, limitând astfel activitatea instituției la acreditare. Ulterior, s-a definit ca organ de specialitate al autorității publice centrale în managementul calității serviciilor de sănătate. Prin urmare, este un organism care supraveghează bunele practici, atât clinice, cât și manageriale. La nivel național, identifică situații care reprezintă riscuri pentru pacient sau care ar putea determina o scădere a eficienței serviciilor medicale și propune măsuri și planuri de îmbunătățire. De exemplu noi, în afara faptului că ne ocupăm de standardele pentru toate categoriile de servicii medicale, ne ocupăm și de standardele serviciilor scutite prin Legea nr. 185 de acreditare. Avem proiecte privind o serie de probleme identificate în sistem, de exemplu tratamentul hemofiliei.
De exemplu, din sumele alocate pentru acest program, se cheltuiesc doar 50%. Mulți pacienți cu hemofilie sunt nevoiți să se interneze cu accidente hemoragice deoarece prevenția nu există, iar tratamentul nu este întotdeauna corect pentru că în unele unități medicale nu există tratamentul cu factor antihemofilic. Am inițiat împreună cu societatea de hematologie un „grup de lucru” care a analizat situația și a propus Ministerului Sănătății restructurarea rețelei de asistență medicală a pacientului hemofilic și corectarea unor reglementări. Avem în lucru și un alt proiect privind acreditarea secțiilor de urologie, plecând de la constatarea făcută de Societatea Națională de Urologie. De exemplu, cancerul urotelial este preluat și operat în secții cu prea puțină experiență sau fără echipamentele necesare, fapt care compromite evoluția pacientului. Vom face o serie de măsuri-standard care vor fi introduse în toate secțiile de urologie și vom extinde acest proiect și pe alte specializări care au tipuri de intervenție cu riscuri majore pentru pacient.
Adică acel tip de intervenție să se facă doar în centrele acreditate?
Da, la fel cum transplantul de organe, de exemplu, nu se poate face decât într-o instituție acreditată. Este nevoie de îndeplinirea unui standard în ceea ce privește condițiile atât pentru pacient, cât și pentru medici, și, de asemenea, experiența acestora.
Dar acestea nu sunt cumva lucruri de bun simț pe care medicii, împreună cu șefii de secție, ar trebui să le conștientizeze? Nu ei ar trebui să știe dacă pot sau nu pot opera un pacient, în funcție de condițiile existente? E nevoie de cineva din exterior să le spună ce se poate și ce nu se poate face „la ei acasă”?
Bunul simț trebuie reglementat. Noi facem în permanență o paralelă cu aviația, din cauza riscurilor asemănător de mari. Acolo ați văzut că reglementările sunt foarte stricte, chiar spre absurd. Complexitatea activității medicale este extrem de mare, la fel și probabilitatea de a greși. Studiile la nivel internațional arată că riscul la care este expus pacientul este corelat cu reglementarea „bunului simț”. Se numesc nevoi implicite, nevoi la care pacientul nu se gândește că nu ar fi respectate.
Indiferent cât de bine ești pregătit teoretic, dacă nu ai dobândit și menținut abilitățile necesare anumitor tipuri de intervenții, probabilitatea de a greși este foarte mare. Se adaugă și faptul că pot avea o echipă mai mult decât competentă, dar care nu dispune de aparatura necesară, și atunci intervine problema competenței unității sanitare. Probabilitatea unui eșec crește considerabil atunci când nu există echipamentele necesare pentru efectuarea în siguranță a unei intervenții. Dacă elementele necesare nu sunt corelate între ele și puse la punct, probabilitatea eșecului este foarte mare.
Există și amenzi sau sancțiuni?
Nu. Noi nu suntem o instituție de control, deci nu sancționăm. Noi suntem un îndrumător metodologic.
În acest caz, cum se activează bunul simț? Care este rețeta?
O unitate sanitară care a fost, sau nu, acreditată are o anumită imagine publică. Orgoliul este un factor stimulativ, pentru că îi ajută să crească prin competiție, lucru care poate aduce doar foloase pacienților.
Noi am solicitat să fie instalate însemne prin care informăm populația.
Sistemul de management al calității are două componente: cea a standardizării/ a evaluării și cea a supravegherii pieței, atributul Ministerului Sănătății, prin Direcțiile de Sănătate Publică. De altfel, Legea nr. 95 prevede că intră în atribuția DSP-urilor controlul unităților medicale. De asemenea, ei au competență de a amenda în cazul nerespectării normelor în vigoare.
Acum lucrăm la un modul în cadrul aplicației, CaPeSaRo, care înseamnă Calitate și Performanță în Sănătate în România. Printr-un proiect european, dezvoltăm acest modul prin intermediul căruia punem la dispoziția pacienților informații despre spitale. De asemenea, aplicația cuprinde modulul „Registrul Național al Evenimentelor Adverse”, care are scopul învățării din erori. Aici, spitalele pot publica în mod anonim situații de erori medicale și consecințele acestora, împreună cu o analiză a cauzelor și cu măsurile care se impun. Noi le transformăm în studii de caz și le prezentăm la aceste workshop-uri pe care le facem în țară. Ulterior, vrem să creăm o bază de date securizată pentru astfel de cazuri.
Dorim să facem și un modul în care spitalele să poată fi comparate. Momentan, spitalele pot să vadă numai pe ce nivel de calitate se află în categoria lor de competență, aceasta fiind și o informație publică.
ANMCS lucrează acum și la înființarea Consiliului Național al Siguranței Pacientului. Care va fi rolul acestei structuri?
Scopul este ca societatea științifică să monitorizeze respectarea bunelor practici, să atragă atenția și să facă recomandări pentru îmbunătățiri, pe baza unui feedback din partea pacientului. Acest Consiliu este format din membri ai societăților științifice și din reprezentanți ai asociațiilor de pacienți. Consiliul este în curs de constituire. Am avut deja câteva întâlniri în urma cărora s-a făcut un statut care s-a dat spre dezbatere tuturor. Așteptăm acum punctele lor de vedere, după care finalizăm statutul.
Această autoritate este subordonată Ministerului?
Nu. Din punctul de vedere al finanțelor, este subordonată SGG, în coordonarea prim-ministrului, însă este condusă de un colegiu director format din 25 de organizații: de la asociații de pacienți, sindicatele din sănătate, organizațiile profesionale, la Asociaţia Naţională a Universităţilor de Medicină şi Farmacie din România, Societatea Naţională de Medicină a Familiei, Academia de Științe Medicale, Academia Română, Minister, CNAS, Guvern, Administrația Prezidențială. Este format astfel pentru a respecta un standard, acesta fiind aprobat de părțile interesate, reprezentate de colegiul director.
de Roxana Maticiuc