Politici de Sanatate

„Am făcut peste 200 de transplanturi pe an“

10 aprilie
13:52 2018
„Am făcut peste 200 de transplanturi pe an“

Interviu cu conf. univ. dr. Alina Tănase, preşedintele Societății Române de Transplant Medular.

La Johns Hopkins se diagnostichează 200 de leucemii acute și se fac 200 de transplanturi. În România, diagnosticăm 700 de leucemii acute și facem cam 70 de transplanturi, iar listele de așteptare sunt de câteva luni. De mai bine de doi ani, și în România se face haplotransplant, ceea ce înseamnă că, teoretic, am putea salva toți pacienții bolnavi de leucemie. Ce ne împiedică însă, în interviul de mai jos.

Care este istoricul transplantului medular în România?

A fost foarte greu la început, am făcut câte un transplant pe an, în al doilea an am făcut două transplanturi, în al treilea – trei transplanturi și, încet, încet, până în 2011, am crescut astfel încât am ajuns la câteva zeci de transplanturi pe an. După 2011, am reușit să extindem secția din Fundeni și să detașăm partea de adulți de partea de copii, pentru că erau câteva paturi comune. După ce am avut această locație mare, am reușit să creștem și numărul de transplanturi. Sigur că în toți acești primi zece ani am căpătat experiență. Este foarte complicat să te apuci de o procedură de la zero. Marele noroc cred că a fost proiectul de colaborare cu Fundația Jose Carreras, filiala germană, care în anul 2004 a făcut o vizită în mai multe centre de transplant din Europa de Est.

Norocul nostru a fost că era un centru nou, avea angajați oameni dedicați, iar Fundația a spus că este ceea ce caută: un centru la început, în care să investească know-how. Din acel moment, noi am preluat toate protocoalele lor și toți angajații departamentului au fost în Germania și au învățat. Dar nu numai medicii, ci și asistentele, personalul din laborator, biologii, personalul care lucrează testele infecțioase, adică, mai toată lumea implicată în această procedură a putut beneficia de un stagiu de pregătire acolo și a adus informații acasă, fiecare pe bucățica lui. De fapt, asta contează: fiecare să știe ce are de făcut și să funcționezi ca un întreg.

Începând cu 2004, am crescut mult mai bine și, încet, încet, până în 2011 deja aveam o experiență, ne apropiam de câteva zeci de transplanturi pe an, dar nu mai aveam spațiu. În 2011, Fundația Salvează Vieți, care era implicată în pacienții cu boli hematologice maligne, printr-o campanie susținută și de PRO TV, au strâns bani și au investit în Institutul Clinic Fundeni. De la șapte camere, am transformat în unsprezece camere și au construit șase camere speciale pentru copii. Ulterior, am renovat și partea de pre- și posttransplant, pentru că rămăsese cu saloane mari și nu era potrivită pentru pacienții imuno-deprimați. În 2013, am reușit să o aliniem și să avem toată secția cu saloane de unu și două paturi. A fost momentul când am început să facem peste 100 de transplanturi pe an. 2017 a fost primul an în care am făcut peste 200 de transplanturi și suntem aproape de maximul pe care îl putem face noi, pentru că, dacă fiecare pacient trebuie să stea în salon aproximativ o lună, nu avem cum, fizic, să tratăm mai mulți pacienți. În Statele Unite, pacientul este lăsat acasă până în momentul transplantului, dar nu este cazul Europei și nici al nostru.

Haplotransplantul este unul dintre cele mai importante progrese ale științei pentru bolnavii de leucemie. De când se face și în România?

Din 2013, de când registrul donatorilor a devenit funcțional, am început să facem cu donator neînrudit, iar în 2015 a fost primul an în care am făcut un haplotransplant, ceea ce înseamnă un transplant de la un donator jumătate compatibil.

Este o procedură care a crescut enorm în ultimii ani în Europa pentru că, de fapt, marea limitare a acestei proceduri este că nu găsești în timp util un donator compatibil cu tine. În momentul în care s-a pus la punct protocolul prin care poți să faci transplant, chiar dacă ai doar jumătate compatibilitate cu donatorul, a explodat pur și simplu procedura de haplotransplant, pentru că toți avem în jurul nostru un donator. Noi luăm jumătate din gene de la mama și jumătate de la tata și dăm jumătate din genele noastre copiilor noștri. La fel și sora sau fratele, sau toate rudele apropiate pot fi testate.

Împreună cu profesorul Ștefan Ciurea de la MD Anderson și cu profesorul Gabriel Ghiaur de la Johns Hopkins Baltimore, am reușit să facem primul haplotransplant, iar acum pacienta respectivă s-a căsătorit și este foarte bine. Indiferent de ceea ce scrie în carte, este mult mai bine să ai pe cineva cu experiență în spate, la care știi că poți apela oricând ca să primești un sfat sau să întrebi orice. De atunci, am tot făcut haplotransplanturi în fiecare an.

Există o listă de așteptare pentru tratamentul acestui tip de pacienți?

Da, este o listă de câteva luni. Și spre deosebire de transplantul de organ, unde boala îți permite să stai o perioadă mai lungă, bolile hematologice, mai ales leucemiile acute, sunt boli pe care trebuie să le transplantezi într-un interval scurt, când boala este într-o stare bună de a fi transplantată. „Scurtă” înseamnă cam trei luni. Și atunci, facem eforturi foarte mari, în funcție de urgență, de stadiul bolii, să intrăm în aceste trei luni, dar sunt multe cazuri diagnosticate și trebuie să încerci să o rezolvi pe toată lumea, în ordinea în care a fost propusă.

Cum se poate crea șansa ca mai mulți pacienți să poată fi tratați? Și mă refer atât la nevoia financiară, cât și la cea legislativă.

Sigur că trebuie dezvoltat ceea ce facem noi aici. Profesorul Ghiaur a spus că diagnostichează 200 de leucemii acute și face 200 de transplanturi. Noi, în România, diagnosticăm 700 de leucemii acute și facem cam 70 de transplanturi. Dar nu este ușor. Nu poți să deschizi mâine un centru și să fie funcțional, în primul rând pentru că trebuie personal care să știe despre ce este vorba, iar asta este o meserie pe care o înveți și în care ai nevoie de experiență, pentru că este în joc viața omului. Dar sunt tot felul de proceduri. Până să ajungi la haplotransplant, poți să faci autotransplant și poate că dacă am avea mai multe centre mai mici care ar prelua autotransplantul, care presupune proceduri relativ ușoare, spunem noi, după experiența pe care o avem, poate că atunci ar fi mai bine.

Ar fi spitalele private o soluție?

Da, ar putea fi, dar pacienții sunt grei și nu știu dacă un centru privat și-ar asuma pacienți atât de complicați. Dar în primul rând trebuie să fie într-un spital mare. Nu poți să faci transplant într-o locație izolată pentru că trebuie să fii conectat rapid cu orice fel de imagistică, de investigație, de laborator, terapie intensivă, cu orice fel de altă consultație. Pentru că nu sunt pacienți care să aștepte până mâine un consult sau o analiză. De dimineață până seara, analizele pacienților se modifică și nu îi poți lăsa fără să știi ce se întâmplă cu ei. Sunt pacienți care nu se apără deloc, pentru că noi distrugem aceste celule de boală, dar distrugem și celulele sănătoase prin chimioterapia în doză mare, deci sunt pacienți de care trebuie să ai grijă aproape de la oră la oră.

În România, statul rambursează pentru un autolog 88.000 de lei, iar pentru un allogeneic 162.000 de lei. Aceste sume sunt foarte mici pentru cât se decontează un transplant în străinătate. De exemplu, în Statele Unite este jumătate de milion de dolari, deci diferența este enormă. În Europa, la Regensburg, costă 250.000 de dolari. În România, ni se decontează 20.000 de dolari, bani care înseamnă doar medicamente și materiale sanitare, pentru că așa este făcut programul.

Ce planuri aveți acum?

Planurile sunt să dezvolt această relație internațională, să putem avea acces la studii împreună cu colegii din străinătate. Deja, împreună cu colaboratorii noștri din Statele Unite, am reușit să închegăm și să dăm drumul în Institutul Clinic Fundeni unor mici studii, astfel încât să avem o procedură cât de cât pentru orice pacient care are nevoie de ajutor.

Un ideal pe care sper să îl ating în următorii ani este să acreditez european centrul. Aceasta este o procedură complicată, în sensul că am nevoie să dispun de toate facilitățile pe care le are un centru din Europa de Vest, pentru a aplica aceleași reguli și aceleași protocoale ca ei, dar cred că este fezabil. Trebuie, însă, să găsesc pe cineva care să fie implicat în toată această treabă, pentru că este, de fapt, un management al calității care poate că ține mai puțin de medici și mai mult de capacitatea de a pune pe hârtie absolut orice pas din tot acest proces complicat și complex.

Din punctul de vedere al politicilor de sănătate, de ce ați mai avea nevoie pentru ca pacienții să aibă acces mult mai mare la astfel de servicii de sănătate?

Cred că ar trebui să încercăm să facem mai multe evenimente de educație medicală, pentru ca și colegii hematologi, în primul rând, să știe când să trimită pacientul către transplant. Sunt boli la care de la diagnostic trebuie să te gândești la transplant, să iei legătura cu medic și să începi să îi cauți un donator. Dacă pierzi momentul și aștepți să treacă luni și să tratezi mai întâi boala, în momentul în care ai obținut un răspuns al bolii, nu mai ai timp să cauți donator.

Pe de altă parte, pentru ca noi să creștem în calitate de centru și să putem face proceduri, ar trebui ca pacientul să se reîntoarcă la medicii hematologi pentru controalele obișnuite, pentru că noi, în acest moment, preluăm pentru controale toți pacienții cu allotransplantat. Și sigur că, având din ce în ce mai multe transplanturi, avem și din ce în ce mai multe controale.

Cred că ar fi bine să încercăm să avem o atitudine unitară în țară, motiv pentru care am și încercat să construim Societatea Română de Transplant. Nu suntem foarte multe centre, și dacă reușim să facem o politică de transplant pe care să o implementăm cu toții, atunci ar fi mult mai bine decât să avem protocoale separate și colaborări separate.

Un alt aspect ar mai fi faptul că pentru transplantul autolog noi înghețăm celulele, pentru că nu poți să i le pui pacientului imediat după ce a făcut chimioterapie. Între recoltare și transplant este întotdeauna o perioadă de o lună, două, în funcție de statusul bolii. Iar aceste celule le ținem în azot lichid. Cu cât mai multe recolte, cu atât avem mai multe tancuri cu azot lichid. Și cred că ar fi bine pentru București să nu facem mai multe bănci de celule în mai multe locuri. Cred că ar fi bine pentru noi toți să avem o bancă mare de celule, chiar și pentru sudul țării, și să se deschidă mai multe centre mici de transplant, iar celulele să vină în condiții absolut strandardizate (manipularea celulelor vii trebuie să fie făcută cu niște reguli foarte stricte, cu niște criterii clare de acreditare).

Aveți finanțare pentru această bancă mare, care să deservească mai multe centre?

Nu. Deocamdată, este doar o idee de-ale mele, care sper să devină realitate.

Dacă ar fi să transmiteți un mesaj unui student la medicină care se gândește să urmeze această specialitate, ce i-ați spune?

Cred că meseria aceasta poți să o faci sau nu poți să o faci. Cred că ești născut să o faci sau nu. Dacă nu ești empatic și nu reușești să faci echipă cu pacientul din fața ta, nu poți să ai succes. Pacientul se agață de tine și trebuie să aibă încredere în ceea ce faci. După o discuție sinceră cu el, pacientul știe că are risc de 20% să moară. Când vede că în fiecare zi i se confirmă ceea ce îi spui: de la greață, la afte, la febră etc., începe să capete foarte multă încredere. Și când se întâlnește și cu alți pacienți care îi spun că au fost în aceeași situație, dar că acum sunt bine și că vin la control o dată pe an, toate acestea sunt lucruri de care ei se agață și care pentru ei contează enorm. Iar noi încercăm să ajungem la acest final fericit. Satisfactia să știi că ai contribuit la salvarea unei vieți este ceea ce ne face să mergem înainte. Acesta cred că este unul dintre lucrurile importante pe care trebuie să le știe un student.

de Roxana Maticiuc

Alte articole

TOP

REVISTA POLITICI DE SANATATE

Editii speciale

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: