Prof. univ. dr. Manuela Neuman predă farmacologie și toxicologie și conduce cercetarea de bază și de tranziție la Facultatea de Medicină a Universității Toronto, Canada. Munca sa în domeniul cercetarii științifice este recunoscută și apreciată la nivel internațional.  În plus, are un laborator privat, unde face o serie de analize de laborator corespunzătoare eficienței și siguranței folosirii medicamentelor. Aceste analize reprezintă „medicina personalizată” și sunt complet diferite de analizele de laborator realizate ca rutină într-un spital. Acest laborator face și cercetare, în special în bolile hepatice, dar și în alte domenii.

Înteleg ca dvs. faceti cercetare în privat, dar sunteți și profesor la o universitate de stat. Cele două au legatură între ele?

Sigur că da. Cercetarea în cadrul universității se îmbină științific cu cea privată, dar sunt două lucruri diferite din punct de vedere legal. Ca profesor la universitate, dacă folosești studenții în procesul de cercetare și dacă folosești fonduri de la universitate, chiar dacă ai un patent, patentul aparține universității. Cercetarea este foarte, foarte costisitoare, indiferent în ce domeniu acționezi, din diferite puncte de vedere. În primul rând, ai nevoie de oameni care să fie specializați în domeniul în care lucrezi, dar care să cunoască și biologie, farmacologie, informatică, pentru că asta este baza cercetării.

Deci nu se amestecă fondurile statului cu privatul?

Sub niciun fel de formă.

Dar finanțarea din partea statului este bună?

Nu este chiar așa de bună. Poate este mai bună decât în România, este adevărat, dar e mult mai deficitară decât în SUA. În ceea ce priveste Europa, în Germania este o finanțare mult superioară celei din Canada.

Dvs. veniți des în România. Cum apreciați cercetarea în România?

Lucrările de cercetare științifică și clinică sunt foarte interesante și excepțional efectuate, dar am înțeles că finanțarea este deficitară. Din punctul de vedere al calității științifice, pot să spun că cercetarea a fost și continuă să fie la nivel mondial.

Lucrez de cel puțin o decadă în colaborare științifică și educativă cu echipa de Hepatologie a Spitalului Fundeni, condusă de prof. dr. Mihai Voiculescu. Împreună am încercat să implementăm un proiect științific la nivel european, dar nu s-a concretizat din lipsă de fonduri. Acest lucru nu l-a împiedicat pe prof. Voiculescu să continue munca de cercetare și colaborare cu mine și alți cercetători în Europa. O dovadă a acestei energii pozitive este faptul că reușește să prezinte specialiști care să descrie ultimile realizări în știința bolilor de ficat în România.

O parte din activitatea dvs. de cercetare se axează pe „translational medicine”. Ce presupune exact această medicină de tranziție?

Înseamnă că tot ceea ce vezi în bolnavi explici în știință și invers, toate ideile științifice le traduci la patul bolnavului. De exemplu, pentru că am lucrat în diferite spitale în Franța (cu prof. Marcellin), Italia, Israel și Canada am avut posibilitatea să am un număr substanțial de bolnavi cu hepatită virală C. Am observat că la anumiți pacienți virusul poate să dispară după o perioadă, fără să-l tratezi. Este un procent foarte mic, dar virusul poate să dispară dacă omul are un sistem imunitar care poate să lupte. Am constatat că măsurând nivelul de substanțe, care se numesc citochine și chimochine, substanțe care sunt secretate de anumite celule ale corpului, poți să prevezi răspunsul la eficacitatea unui medicament. În momentul în care sistemul imunitar este fie mai slăbit, fie mai puternic decât trebuie, măsurând aceste substanțe în sânge, poți afla aproximativ starea de inflamație a ficatului.  De asemenea, am observat că dacă ficatul este mai inflamat, atunci numărul de bolnavi cu răspuns susținut la medicament (practic vindecați de virus) este mai mic decât numărul pacienților care au un sistem imunitar mai bun. Sistemul imunitar mai scăzut duce la o inflamație mai puternică a ficatului. Dacă reduci inflamația dai posibilitatea ficatului să lupte împotriva virușilor. Tratând bolnavul cu medicamentul antiviral potrivit, el va răspunde mai repede și mai bine la acest tratament.

Ma gândesc că există suficiente medicamente care să reducă această inflamație, nu?

Există și exact pe acest lucru m-am și bazat. Toată ideea aceasta depinde de voința medicilor să fie de acord cu tine ca om de știință și cu ideile tale. În plus, sistemul sanitar public și laboratoarele farmaceutice trebuie să verifice eficacitatea și eligibilitatea ideii. În momentul în care am pus acest studiu clinic în funcțiune, exista un laborator de medicamente care avea un medicament antiviral și, în același timp, un medicament antiinflamator. Acest fapt i-a determinat să investească în studiul clinic.

Este foarte important să faci traducerea a ceea ce găsești tu în eprubetă în sângele pacientului și să poți să ajuți bolnavul prin lucruri care sunt foarte simple. La bolnavii cu hepatită virală C pentru a trata pacientul fără să suspectezi reacții adverse este important să afli ce genotip și ce cantitate de virusuri are pacientul, dar la fel de important este și să verifici dacă, pe lângă hepatita C, pacientul are și o altă problemă medicală, de exemplu depresie.

Când un pacient intră pe un studiu clinic, sunt reguli mai stricte...

Sunt reguli foarte stricte, dar sunt și anumite medicamente care fac bine la 98% dintre oamenii care le consumă, iar la două persoane din 100 au diferite reacții nedorite și neașteptate. Am avut ca pacient un soldat american, un băiat de vreo 27 de ani. Norocul lui a fost că era sănătos. În Afganistan, soldatul a fost rănit și a avut nevoie urgent de operație. Pentru a fi sigur că pacientul ajunge cu bine fără infecție în America, medicul militar i-a dat patru antibiotice diferite. Erau simple antibiotice, care sunt folosite curent în orice clinică. Pacientul, care era sensibil, a avut o reacție nedorită. Pe drum, a făcut blocaj de rinichi și de ficat. Regula de bază este să oprești medicamentul suspectat că produce reacția adversă. Pentru a nu face o infecție generalizată și pentru a fi operat în siguranță, pacientul avea nevoie de antibiotice. Cum medicii de la spitalul militar știau că eu pot determina printr-o analiză de laborator, ce medicament i-a produs reacția adversă, mi-au trimis o probă de sânge, iar eu am determinat ce antibiotic din cele recomandate pot folosi și ce nu. Ca urmare a tratamentului personalizat, băiatul a trăit și, poți spune că, dintr-odată, te simți Dumnezeu.

Dacă ramâneați în România, credeți că evoluția dvs. în cercetare ar fi fost aceeași?

Nu, nu ar fi fost la fel, pentru că nu aș fi avut informațile necesare pentru a putea lucra pe anumite segmente de cercetare, pe care în România nu s-a lucrat mult timp. Din punctul acesta de vedere, nu pot să spun că aș fi avut o carieră de cercetare în România.

Întotdeauna a fost o calitate excepţională a tuturor celor care au lucrat în cercetarea românească

 Este foarte important să faci traducerea a ceea ce găsești tu în  eprubetă în sângele pacientului  și să poți să ajuți bolnavul prin  lucruri care sunt foarte simple.

Mirabela Viașu