Interviu cu acad. Maya Simionescu, director-fondator al Institutului de Biologie și Patologie Celulară “Nicolae Simionescu”

România nu investește suficient nici în sănătate și nici în cercetare. Dovada o reprezintă imaginea “dezolantă” din spitale, lipsa medicamentelor și a materialelor sanitare, precum și numărul mic de proiecte de cercetare derulate de oamenii de știință români. Cum progresul economic și bunăstarea socială sunt dependente de cercetare, statul ar trebui să privească finanțarea cercetării drept o investiție în viitor și în bunăstarea societății și NU ca pe un lux pe care nu și-l poate permite. “Ignorarea cercetării are ca efect «Homoragia» gravă pe care o vedem în jurul nostru”, consideră acad. Maya Simionescu, un pionier al cercetării biomedicale din România și unul dintre elevii marelui George Emil Palade, primul român laureat al premiului Nobel.

Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” a devenit unul dintre principalii piloni ai cercetării românești. A reușit să supraviețuiască datorită accesării de granturi de cercetare. Acestea reprezintă și în prezent principala sursă de finanțare?

Ca într-un basm frumos, Institutul nostru a crescut foarte repede. În doar zece ani de la înființare (1979), dintr-o instituție total necunoscută a devenit o instituție membră a UNESCO ‒ Molecular Cell Biology Network, iar apoi centru de excelență al Comunității Europene, al Academiei Române și al Ministerului Educației și Cercetării. Dar nu a fost simplu… Trecuseră doar câteva luni de la inaugurare, când am fost anunțați că toate fondurile ne-au fost tăiate. Dezastru! Dar am supraviețuit timp de 12 ani – (zece, în perioada grea a regimului dictatorial -1979-1989) datorită a doi factori esențiali: granturile câștigate prin competiție de la Institutul Național de Sănătate din SUA (NIH) și programul nostru de cercetare modern și interesant, în cadrul căruia lucrăm neîncetat alături de o echipă de tineri deosebit de talentați și de dedicați cercetării. Fondurile de cercetare sunt foarte importante, dar la fel de importante sunt ideile, proiectele, inspirația și munca perseverentă.

Și acum, principala sursă de finanțare a cercetării noastre o constituie granturile competitive. Un sistem bun, dar cu lipsuri. Din păcate, în prezent o singură entitate din țară lansează competiții pentru proiecte de cercetare (Ministerul Educației), acestea sunt rare și, în ciuda eforturilor administrative care se fac, evaluările sunt de multe ori discutabile, fondurile anuale, nesigure, iar birocrația este excesivă. În plus, unii dintre cei care decid au o viziune cel puțin curioasă asupra cercetării fundamentale versus cercetare aplicativă. Personal, cred că putem vorbi doar de cercetare bună și de valoare.

Există un sentiment în lumea științifică potrivit căruia România nu investește suficient în cercetarea românească. Sunteți de aceeași părere?

Cred că aici sunt două probleme. În primul rând, este o realitate faptul că nu se investește atât cât ar merita cercetarea românească, iar în al doilea rând, nu se investește întotdeauna în proiecte merituoase cu care România să se poată înscrie în patrimoniul științei universale. Rolul evaluărilor și al evaluatorilor este esențial, iar uneori chiar și evaluatorii ar trebui evaluați.

Credeți că finanțarea precară din domeniul cercetării îi determină pe mulți cercetători să plece din țară și să-și facă un renume în străinătate?

Da, și asta este grav! Finanțarea precară în domeniul cercetării are două aspecte importante: lipsa fondurilor pentru proiecte de cercetare și salarizarea total deficitară a cercetătorului tânăr. Cercetarea este un act de creație și, ca orice act creator, îți cere liniște, concentrare pe ceea ce este esențial, intuiție, inovație, poate chiar puțină visare. Tineri sau maturi, cercetătorii au nevoie de timp, de fonduri, de liniște și de seninătate. Tinerii simt nevoia să se simtă ocrotiți atunci când au o idee bună sau când lucrează într-un proiect valoros, vor să fie siguri că îl vor putea duce la capăt. Pentru asta le trebuie atât condiții de cercetare, cât și condiții decente de viață. Dacă nu le găsesc la noi, pleacă în alte părți. Dar avem noroc că mai există și „nebuni frumoși”, cum spunea Fănuș Neagu, care aleg să facă cercetare în țară și nu se sperie de politica cercetării de la noi. Sunt și cercetători români din străinătate care doresc să se reîntoarcă acasă, asta dacă găsesc posturi libere.

Cum ați descrie activitatea de cercetare biomedicală din România, comparativ cu alte state europene?

Prin problemele abordate, în parte prin tehnologie și, sigur, prin inteligență, cercetarea biomedicală din țara noastră este „la pas” cu cercetarea din Europa, chiar din lume. Avem întrebări valabile și dorințe mari. Dorința (întrebarea) ne arată drumul. Unde pierdem noi teren? În timp. Și asta, din cauza nesiguranței și insuficienței fondurilor, a numărului mic de tineri bine pregătiți. Se adaugă lipsa competiției, viteza redusă în obținerea rezultatelor și a publicării lor, birocrația excesivă și lipsa unei „culturi a cercetării”.

Cum ar putea autoritățile să sprijine cercetarea românească, pentru a face lucrurile să meargă mai bine?

Cred profund că știința are o importantă utilitate socială, pentru tineret, pentru sănătate, pentru bunăstarea omului. Dacă noi nu reușim să-i convingem că merită sprijinită cercetarea și că este cea mai bună investiție în viitor, cei care decid ar trebui să ia aminte conferința “The Future of Europe is Science” (“Viitorul Europei este Știința”), unde cercetători de renume din lume, laureați ai premiului Nobel, cei care decid politici și reprezentanți ai societății civile au evidențiat rolul științei, tehnologiei și inovării în asigurarea bunăstării societății europene, precum și potențialul științei de a stimula creșterea economică. Ca parte integrantă a Europei, am putea să gândim că “Viitorul României este Știința”. Astfel, autoritățile ar trebui să acorde un statut demn breslei cercetătorilor și să-și respecte învățații. Să scoatem la pensie un om învățat și cu putere creatoare este o mare pierdere pentru țara noastră. Vârsta biologică poate să difere mult de vârsta sufletului și a minții. Profesorul Palade a obținut granturi de la NIH chiar și după 90 de ani. Desigur, el era unic, dar nu era singurul cercetător din SUA în această situație. Eu i-aș scoate la pensie pe cei născuți-bătrâni. Avem și dintre aceștia.

Trebuie reabilitat tot sistemul de învățământ și de cercetare. Investim în tehnologie. Este foarte bine, dar avansul tehnologic nu vindecă bolile. Importăm grâne și exportăm inteligență, fapt care este foarte rău. Pleacă mulți tineri buni! E adevărat, dar alți mulți tineri foarte buni aleg să rămână în țară. Nu credeți că de ei ar trebui să ne ocupăm mai mult?

Știm că România se poate lăuda cu cercetători străluciți. Care ar fi totuși cele mai mari piedici în dezvoltarea cercetării românești?

Poate o să vi se pară curios, dar aș spune că o piedică este libertatea (inclusiv financiară) de a visa, adică de a încerca proiecte îndrăznețe pentru care ai nevoie de o oarecare finanțare inițială! Libertatea (financiară) de a face cercetare din curiozitate; istoria științei a demonstrat că aceasta poate duce la rezultate mult mai spectaculoase decât cercetarea planificată. Mulți știu că toată biotehnologia modernă se bazează pe descoperirea a doi cercetători curioși (dr. Watson și Crick) a structurii ADN. Știința înseamnă, deopotrivă, libertate și responsabilitate! Prin definiție, cercetarea este o excursie în necunoscut, o căutare a negăsitului, este strădania de a descoperi nedescoperitul.

Cum vă imaginați că va fi Institutul în următorii 36 de ani?

Sunt o optimistă incurabilă. Datorită cercetătorilor pe care îi am în jurul meu în Institut, datorită tinerilor pe care îi ascult la diverse societăți științifice, cum ar fi la Societatea Română de Biologie Celulară, prevăd că Institutul va avea mai multe succese și reușite, într-un viitor. Cred că am pus la temelia acestui Institut și în pereții lui multă gândire, muncă, responsabilitate, dedicație și iubire - acestea, sigur, nu se pot pierde. Totul se transmite generațiilor viitoare. Dovadă stau cele patru generații formate de prof. Nicolae Simionescu și de mine în cei 35 de ani de existență a Institutului.

Sunt convinsă că realizările următorilor ani vor contribui la prevenirea și la tratamentul maladiilor majore ale societății moderne (ateroscleroză, diabet, obezitate) și că viitorii cercetători se “vor urca pe umerii celor de azi și vor vedea mai departe”. Primii 35 de ani au însemnat o provocare dificilă, dar ne-au dat satisfacția că am supraviețuit, “am bătut sistemul” și am câștigat pariul cu scepticii și pesimiștii. De aceea îmi place să spun că “imposibilul nu există”.

Prin definiție, cercetarea este o excursie în necunoscut, o căutare a negăsitului, este  strădania de a descoperi nedescoperitul.

Tinerii simt nevoia să se simtă ocrotiți atunci când au o idee bună sau când lucrează într-un proiect valoros, vor să fie siguri că îl vor putea duce la capăt. Pentru asta le trebuie atât condiții de cercetare, cât și condiții decente de viață.

Mirabela Viașu