Lansată la Târgul de Carte Gaudeamus 2025, „Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării” este rezultatul unei explorări care trece dincolo de convenții. În dialogul cu dr. Richard Constantinescu descoperim un mesaj limpede: nu durerea ne face creativi, ci capacitatea de a afirma viața, de a cădea și a ne ridica, de a construi sens împreună. De la conceptul corpului afirmativ și renunțarea la mitologiile traumei, până la biofilie, creativitate socială și rolul inteligenței artificiale în medicină, autorul invită cititorul la o reflecție profundă asupra felului în care ne vindecăm – nu prin etichete, ci prin luciditate, solidaritate și acțiune.

Cum s-a născut această carte și cu ce mesaj ai vrea să rămână cititorul?

Intenționam de ceva timp să adun textele pe care le-am publicat de-a lungul anilor într-un corpus unitar. Așa că am reunit texte din ultimii ani care conturează tema cărții, „Răni și renaștere. Arta dureroasă a transformării”.

Multă vreme m-am preocupat de problematica durerii. Am crezut că durerea e o cheie care deschide creativitatea și uși spre împărății necunoscute. Dar, în urma lecturilor și a experienței personale, mi-am dat seama că nu e necesar să fim încercați prin durere ca să fim creativi. Nu e nevoie să trecem prin suferință pentru a construi ceva.

Treptat mi-am orientat atât scrisul, cât și unghiul de observație a lumii, către o privire globală asupra problemelor, fie ele din psihologie socială, medicină integrativă, psihologie sau literatură. Am observat că atât creația, cât și multe dintre acțiunile omului nu au drept substrat obligatoriu durerea. Și am simțit nevoia să redefinesc un concept pe care îl formulasem inițial.

Am lansat în această carte conceptul „corpului afirmativ”, în sensul că nu există un corp care să absoarbă durerea, așa cum se vorbește în unele cărți recente de așa-zisă dezvoltare personală. Din perspectiva neuroștiinței, aceste idei nu au fundament.

Corpul nu are „memorie” proprie. Există un guvernator al tuturor proceselor din corp – creierul, care e un fel de moderator al chat-ului intern. El are o capacitate de refacere și reziliență mult mai mare decât credem.

În carte vorbesc și despre vulnerabilitate, despre faptul că, de multe ori, cădem în genunchi, dar avem puterea – singuri și împreună – să ne ridicăm. Deși anumite interese financiare îi împing pe unii terapeuți în a discuta fără încetare despre traumele noastre, despre traumele părinților, despre cele „intergeneraționale”, această abordare întărește unele rețele neuronale, dar, mai ales, nu vindecă – ci îl scufundă pe om mai rău.

Cartea este și o deschidere înspre alte volume la care lucrez. Și cred, afirmând din propria experiență, că oricine poate traversa momente dramatice și se poate reconstrui. Aș fi putut și eu să mă definesc prin traumă. La un moment dat, o editură mi-a propus să scriu o monografie centrată pe „Richard – persoană traumatizată”, dar am refuzat. Deși am trecut prin experiențe dramatice încă din copilărie, am avut norocul unor femei care m-au crescut cu înțelepciune, al unor oameni care mi-au traversat biografia și am avut reziliența de a construi.

Am avut și mentori care m-au învățat puterea de a continua și de a crea – fie în planul ideilor, fie în plan concret, prin instituții și proiecte: muzeele pe care le-am creat, Centrul Cultural „I.I. Mironescu” de la UMF Iași, proiectele editoriale din București și Iași.

Consider că mesajul acestei cărți este unul pozitiv, chiar dacă include episoade dificile. Avem capacitatea de a afirma viața, de a cere ajutor, de a întinde mâna. Faptul că umanitatea a ajuns până aici dovedește reziliență. Avem forța de a depăși chiar și momente dramatice.

Deci soluția nu sunt cărțile de dezvoltare personală, ci auto-vindecarea, interogarea psihicului?

Nu aș spune că soluția sunt cărțile. Nici măcar cele de dezvoltare personală. Cărțile pot contribui, pot orienta, pot deschide niște ferestre, dar nu sunt motorul care pune omul pe picioare și îl verticalizează. Procesul real ține de auto-vindecare, de interogarea psihicului și de o formă de lucrare interioară care vine din experiență, din relații și din dialogul cu propria biografie.

În una dintre cărțile la care lucrezi vorbești despre două concepte: bibliofilie versus biofilie.

Bibliofilia – iubirea uneori excesivă pentru carte – poate face ca mulți, inclusiv scriitori, să fie ruine, incapabili să-și depășească condiția. Biofilia – iubirea de viață – este, în schimb, esențială. Ni se spune „memento mori”, dar prea rar ne concentrăm pe „memento vivere”, pe valorizarea vieții cât o avem.

Nu neg partea întunecată a existenței, însă am venit pe pământ pentru a crea, pentru a construi împreună. Cartea este un instrument, dar energia transformării vine din viață, din relații și din capacitatea de a spune „continui”.

Dintre provocările actuale ale medicinei la nivel global, una este inteligența artificială (IA). Cum o vezi?

Deși există panică, am observat că mulți medici folosesc deja IA ca asistent personal. Unele specializări medicale se vor reforma cu ajutorul inteligenței artificiale. Există instrumente de IA în actul medical și colaborez cu profesori din domeniul stomatologiei care folosesc sisteme de IA în ortodonție. Nu cred că trebuie să ne speriem. IA este o unealtă care, cu o structură interioară solidă, ne poate ajuta să performăm. Dacă avem repere clare și formare profesională autentică, instrumentele digitale pot susține actul medical, nu îl înlocuiesc.

Bogdan Guță

Dr. Richard Constantinescu este medic și cadru didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, unde predă Istoria medicinei. Dincolo de activitatea academică, este un promotor al culturii medicale și al dialogului dintre medicină, istorie și arte. Coordonează Centrul Cultural „I.I. Mironescu” din Iași – instituție care găzduiește proiecte culturale, expoziții, muzee și o galerie de artă, precum și inițiative educative dedicate studenților și comunității. În paralel, desfășoară activitate editorială și publicistică, semnând volume dedicate istoriei medicinei, biografiilor medicale și reflecțiilor asupra suferinței, rezilienței și creativității umane. Prin aceste roluri, promovează o viziune integrativă asupra vindecării și educației medicale, incorporând știința, arta și valorile umaniste într-o perspectivă comună asupra corpului și memoriei.