Interviu cu prof. dr. Crina Sinescu, șefa Clinicii de Cardiologie de la Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”, București

În 1993, deveneați prima femeie șef de secție de cardiologie și ați rămas pe această funcție până astăzi. Ce s-a schimbat totuși în tot acest timp, din punctul de vedere al managementului unei secții dintr-un spital public, având în vedere legislația, fondurile alocate, personalul medical?

În mare vorbind, n-am sentimentul că s-ar fi schimbat ceva în bine de atunci și până acum, în materie de legislație, care să intervină în managementul unei unități sanitare. Însă, de la început vă spun, nu am condus și nici nu voi conduce o instituție care are prin definiție personalitate juridică, deci nu eu gestionez fondurile, ceea ce, din punctul meu de vedere, este un lucru foarte bun, pentru că în sistemul sanitar de stat, chiar dacă fondurile au mai crescut de-a lungul timpului, continuă să fie insuficiente din multe motive și în multe privințe.

Cum ar fi?...

Nu vin întotdeauna la timp, legislația te împiedică, tu fiind instituție publică, să faci achiziții până când ai banii în cont, și atunci se produc sincope de aprovizionare. Ceea ce este parcă mai greu în prezent față de acum 20 de ani se întâmplă din cauză că a apărut posibilitatea medicilor și a asistenților medicali de a migra din sistemul public în sistemul privat, în România, sau de a migra din România în străinătate. S-a produs astfel o adevărată hemoragie de medici și asistenți medicali.

V-ați confruntat cu o astfel de problemă aici? Ați avut vreo perioadă de criză?

Am avut o perioadă mare de criză de personal superior când au plecat cinci-șase colegi, unii dintre ei în străinătate, alții, în sistemul privat, mai ales după ce un fost președinte al României a zis că nu avem bani să plătim doctorii și că pot pleca oriunde. Și au plecat.

Ce ați făcut atunci, cum ați reacționat?

Cei care au rămas au preluat și atribuțiile plecaților, până când am reușit să scoatem posturi la concurs. Și este ceva ce m-a deranjat mereu: se spunea că în București trebuie să ai o pilă ca să intri într-un spital public. Nu este adevărat. Dificultatea constă strict în formalitățile și în toată birocrația scoaterii la concurs a unui post. Pe de altă parte, ni s-a întâmplat să scoatem posturi la concurs, posturile să fie anunțate în revistele de profil și în Monitorul Oficial, și posturile să rămână neocupate, că n-a venit nimeni. Pentru că pe salariile care erau până acum câțiva ani oferta a fost foarte limilată, având în vedere dificultatea cazurilor din spitalul public, mai ales în spital de urgență, în condițiile în care activitatea în spitalul privat este la jumătate, iar salariile până acum câtva timp erau duble sau chiar triple.

De ce nu ați plecat și dumneavoastră? Ați fost măcar tentată?

Am fost tentați imediat după Revoluție, dar n-am mai plecat. Pe măsură ce-ți faci o situație aici și începi să construiești, nu mai vrei să pleci. Pentru că, fără să fiu înfumurată, am construit aici o clinică. Am plecat de la zero și am construit un serviciu și atunci îți dorești să finalizezi ceea ce ai construit.

Care este secretul unui bun manager de clinică?

Nu știu să vă răspund, dar vă spun ce îmi repetă din când în când o fostă colaboratoare de-ale mele care, plecând de aici, a ajuns, la rândul ei, șefă de secție într-un spital privat și care, adesea, îmi spunea la telefon: „Nici nu știți de câte ori vă pomenesc și vă dau dreptate. Și acum îmi dau seama cum vă boscorodeam în mintea mea când eram sub conducerea dumneavoastră și câtă dreptate ați avut când am ajuns eu însămi să mă confrunt cu poziția de șef. Ești pus șef nu ca să fii iubit de toată lumea sau, când ești șef, nu pleci de la premisa că toată lumea o să te iubească. Nu se poate să nu deranjezi sau să nu superi pe unii dintre colaboratori.

Care este cea mai grea parte din managementul unei clinici?

Să te lupți zi de zi, în sistemul public, cu lipsurile materiale din toate categoriile. Nu că poate n-ar fi bani, dar legislația este greoaie, achizițiile se fac cu mare dificultate, cu întârziere. Noi avem nevoie de niște lucruri atunci, pe loc, dar nu se pot obține și avem nevoie de tot felul de formalități. Este spaima aceasta a noastră, că toți suntem hoți, și atunci legiuitorul a complicat din ce în ce mai mult legile ca să se ferească de hoți. Pe când în sistemul privat, tu, ca doctor sau ca șef de secție, spui la început de lună sau de săptămână de ce anume ai nevoie și serviciul de achiziții ți le pune pe toate la dispoziție.

Vorbiți foarte des despre echipa dumneavoastră. Cum ați descrie-o?

Foarte tânără și foarte bună. Foarte tânără neînsemnând că sunt tineri de 20 de ani, pentru că noi terminăm la 24-25 de ani facultatea, intrăm apoi în rezidențiatul care durează cinci-șase ani și devenim specialiști cel mai devreme la 30 de ani, dar la 30 de ani suntem încă foarte tineri și plini de entuziasm. Toți medicii au intrat în clinica aceasta prin concurs, iar concursurile au fost absolut ferme și cinstite, și foarte complicate.

Cum priviți această majorare salarială pentru cadrele medicale? S-a schimbat starea de spirit a medicilor pe care îi coordonați, contează în decizia lor de a pleca sau de a rămâne în țară?

Mă bucur mult că urmează să se mărească salariile, îmi pare rău și sunt chiar dezamăgită că Guvernul nu este capabil să se țină de cuvânt și să le mărească de la 1 iulie, așa cum a spus, și acest lucru este un mare rău. Dacă această țară chiar dorește să mai aibă doctori, trebuie să îi plătească așa cum trebuie și să le recunoască eforturile. Deci sunt convinsă că nu vom ajunge repede să avem salariile din străinătate, dar nici să se rămână la salariile actuale nu cred că o să mai meargă.

Sunt două lucruri care contează în decizia de a pleca sau de a rămâne a unui doctor și pot afirma asta cu toată tăria. Pe de o parte, este problema salariului, pe de altă parte, poate chiar mai important, este modul în care societatea răsplătește activitatea unui doctor, dar și modul în care societatea se comportă cu un medic. În ultimii 10 ani, atmosfera generală împotriva doctorilor a fost foarte viciată de agresivitate. Nu poți să pleci de la un caz concret al unui doctor, al unui asistent medical care nu se comportă conform unui cod etic, și să generalizezi anatema asupra întregii tagme.

Internetul este foarte bun pentru că ne ajută să înțelegem ce se întâmplă și în alte țări, dar ar trebui să citim toți tot ce scrie pe internet și ce anume postează pe internet doctori români care pleacă și lucrează în străinătate și care spun așa: am salariul foarte bun, muncesc la fel ca în țară, uneori mai mult, alteori mai puțin, însă am salariul mult mai mare decât în România. Mai mult, în afară nu vezi agresivitatea aceasta a pacienților față de medicii care îi tratează. Vreau să vă spun că așteptarea la Unitatea de Primiri Urgențe în Anglia, în Scoția, în Austria este de la 60 de minute la 240 de minute, în funcție de gravitatea bolii, iar oamenii stau liniștiți până când le vine rândul. Unii medici români plecați în străinătate sunt revoltați că oameni drogați sau în criză alcoolică sunt tratați, pentru că așa este politica, cu prioritate înaintea unei persoane care stă liniștită la rând la Unitatea de Primiri Urgențe. Iar acele persoane care așteaptă, sub nicio formă, nu fac gălăgie, nu urlă și nu înjură.

În legătură cu politicile de sănătate publică – ce decizii ar trebui luate la nivel guvernamental pentru ca pacienții să aibă acces mai bun la servicii medicale de calitate?

Spun deja de multă vreme că nicio guvernare de până acum nu a avut forța morală să stabilească pachetul de servicii. Pentru că, sub denumirea aceasta de egalitate pentru toți și servicii medicale gratuite pentru toată lumea, ajungem la o ipocrizie maximă în sistemul public de sănătate. Adică, plătesc, nu contează cât, și am dreptul și la rețeta de guturai, și la transplant de inimă. Nu se întâmplă nicăieri așa. Nu se întâmplă nici în România în spitalele sau în policlinicile private. Acolo, unele servicii sunt gratuite în sensul că îți intră în asigurare dacă și numai dacă acea instituție privată are contract cu CNAS. Restul serviciilor se plătesc din buzunar. Nu se uită nimeni la tine în sistemul privat, dacă depășești pachetul la care ai dreptul.

Atunci, care ar trebui să fie modelul pe care ar trebui să-l împrumutăm în sistemul public de sănătate?

Nu trebuie să reinventăm roata, că este gata inventată și trebuie să ne hotărâm odată pentru totdeauna. Pentru asigurarea generală de sănătate pe care noi o plătim la Casa de Asigurări nu contează că avem salariul de 1.000 de lei sau de 10.000 de euro pe lună. Pentru acea asigurare care este generală și obligatorie, noi toți ar trebui să avem dreptul numai la rețeta de guturai, iar tot ce vine peste – să fie făcut în trepte. La spitalul public vin mulți grav bolnavi și au pretenția să aibă totul, de la A la Z, acoperit de spitalul public. Deci trebuie să fie asigurări de sănătate diferențiate în funcție de nevoile de sănătate pe care le ai la un anumit moment.

Este nevoie de dezvoltarea programului de prevenție pentru bolile cardiovasculare în România?

Poate că o să vă șocheze ce o să vă spun, dar în orice sistem de sănătate din lume se cheltuie mai mulți bani pe un program de prevenție decât pe un program de tratament. Pentru că prevenția costă mai mult, la final, la nivelul societății, decât un tratament pentru un grup de persoane care se îmbolnăvesc de boala respectivă. Prevenție înseamnă să tratezi o masă mare de oameni în ideea că o masă mult mai mică din acea masă mare se va îmbolnăvi. Deci prevenția costă mult mai mult și nu este ideal realizată nicăieri în lume. Bineînțeles că se poate face mai mult, pentru că, practic, nu există limită la prevenție. Dar cred că prevenția trebuie începută de când suntem foarte mici, prin învățarea unor reguli de viață sănătoasă.

Ce v-ați propus pentru viitorul apropiat?

Mi-am propus să îi încurajez pe doctorii mei să se afirme mai mult, nu numai pe plan profesional, ci și pe plan științific: să scrie, să publice, să devină mai cunoscuți decât sunt acum, în sensul pozitiv al cuvântului, pentru că este momentul lor și au mult potențial, și merită să și-l folosească și să-l dezvolte.

de Roxana Maticiuc