Pentru a se forma, un tânăr neurochirurg are nevoie de practică. Trebuie să fie expus la rezolvarea unui număr mare şi divers de cazuri într-un colectiv în care să se bucure de îndrumare şi în care să îşi găsească exemple, modele, răspuns la întrebări, confruntare onestă şi supervizare. Această activitate de rezolvare diagnostică şi terapeutică a unui caz i se atribuie gradat, progresiv de la situații simple la situații şi intervenții din ce în ce mai complexe, în funcție de cunoştințele şi aptitudinile sale practice şi teoretice. Pentru a-şi forma aceste aptitudini are nevoie de acces la metodele de simulare, la stagii de pregătire, inclusiv în străinătate, dar și de o salarizare corespunzătoare. Plata pe nivele și posibilitatea specialiștilor de a câștiga în plus în funcție de rezultatele obținute sunt doar câteva modalități prin care se poate încuraja performanța în acest domeniu, consideră prof. dr. Ion Poeată, președintele Societății Române de Neurochirurgie.

Care sunt provocările cu care se confruntă tinerii neurochirurgi?

Pentru a-și definitiva însușiri profesionale maxime într-un timp cât mai scurt, un tânăr specialist necesită accesul la a munci și a se antrena. Antrenamentul în specialitățile intervenționale în general și în  neurochirurgie în special se face înainte de toate prin simulare. Există simularea virtuală - aparate computerizate pe care se vizualizează cum progresează intervenția prin manipularea unor instrumente virtuale apoi simularea pe modele - toate intervențiile endoscopice neurochirurgicale, cât și cele de chirurgie spinală se pot face pe mulaje foarte bine puse la punct la ora actuală. În felul acesta, tânărul învață trusa, învață cum să folosească și ordinea în care să folosească instrumentele, care este ținta anatomică, care sunt structurile periculoase pe care trebuie să le ferească și care este poziția optimă a implantului pe care vrea să-l introducă. După aceea există simularea pe animale de laborator. De pildă realizarea microsuturilor (sutura nervilor și sutura sau anastomozarea vaselor de sânge la microscopul operator) după etapa microchirurgicală pe tuburi de silicon și pulpe de pui se fac pe vasele și nervii animalului de laborator cu truse microchirurgicale, microscoape și fire de sutură speciale cât mai apropiat de situațiile din sala de operație. Ulterior urmează simularea pe cadavru- cea mai eficientă în expunerea la situația anatomică din câmpul operator.  Din păcate, este greu ca centrele de simulare și de intervenții de toate nivelele să fie deținute de o singură universitate, mai ales la un anumit nivel de finanțare. Și atunci aceste centre, chiar și în lume, sunt realizate regional sau chiar național- sunt centre bine dotate pentru simularea într-o direcție îngustă. Pentru simularea într-o direcție largă fiecare universitate trebuie să aibă astfel de centru, iar accesul la intervenții pe cadavru, de asemenea, trebuie să-l ofere orice universitate de medicină în care se formează rezidenți.

Aceasta este partea mai mult teoretică și extraclinică. Dar partea practică la patul bolnavului și în sala de operație? Ce are nevoie un tânăr ca să se formeze?

În aceasta direcție, pe primul loc stă expunerea tânărului în formare la efectuarea activităților practice: intrarea în sala de operație și urmărirea a ceea ce se întâmplă în sala de operație, intrarea ca ajutor al echipei operatorii, intrarea ca membru al echipei operatorii care efectuează operația împreună cu un neurochirurg specializat, care să poată prelua oricând continuarea intervenției dacă vede că sunt probleme. Etapa următoare este de a efectua intervenții sub supervizare, iar dacă nu sunt probleme poate opera singur deja ca medic specialist.

Pentru a se forma, un tânăr are nevoie de foarte multă inițiativă, discernământ și dedicație. Mobilitatea la ora actuală în europa este foarte simplă, un tânăr poate să apeleze la stagii în alte servicii din străinătate și poate să găsească locul unde educația și posibilitățile care i se oferă sunt pe măsura caracteristicilor lui personale, a caracterului său.

Vorbiți de accesul la stagii în străinătate, însă mulți tineri rămân acolo. Ce am putea face pentru a determina tinerii să se întoarcă în țară?

A te opune mobilității tinerilor cred că ar fi o concepție antieuropeană și anticivilizație. Să circuli, să vezi, să înveți este obligatoriu. Dacă pleacă și rămân acolo și avem o diasporă puternică este mult mai bine decât a-i ține aici obligatoriu. Pentru că toți tinerii care au plecat, la ei au plecat alții. S-au întors, au prezentat rezultatele lor, avem o legătură. Asta este o școală de neurochirurgie. Este o școală în care ne mândrim cu tinerii care s-au realizat în afară și au menținut legătura cu patria mamă. În străinătate, acești tineri ajung la un anumit nivel de civilizație, care se raportează nu numai la aspectele materiale, ci și la respectul de care se bucură un medic în spitalul său, în comunitatea în care lucrează etc. Or, de multe ori, în România există campanii de denigrare, de asimilare a medicilor cu bișnițarii, ceea ce în străinătate nu se întâmplă. Și aceasta pentru că remunerația este la un nivel la care nici nu se pun astfel de probleme.

Că tot vorbim de aspectele materiale, cum am putea (cine ar putea) îmbunătăți acest aspect?

Cum plătim medicii este o problemă extrem de complexă. Un act medical performant înseamnă să ai și o remunerație care să îți permită o viață mai bună, o formare mai bună, progres. Plata medicilor este un subiect complicat care, din păcate, a eșuat tot timpul. Cu astfel de probleme se confruntă toate sistemele medicale, dar alte țări găsesc soluții. Numai a vorbi și a nu face nimic mi se pare puțin demagogic.

Nu cumva astfel se încurajează lipsa de respect față de medici?

Exact. Dar sunt multe aspecte. În primul rând, salarizarea este într-adevăr mică. În al doilea rând, este nediferențiată. Un medic sau un profesor nu este plătit mai mult sau mai puțin în funcție de nivelul de performanță și de ceea ce face. Când un tânăr vede că altcineva are aceeași leafă, indiferent de rezultate, și nici nu prea are varianta privatului în neurochirurgie, nu are nicio înclinație spre performanță. Practic, se stimulează complacerea pentru un efort minim. Plata pe nivele ar fi prima etapă. Iar a doua ar fi să dai posibilitatea celor performanți să câștige mai mult, să stabilești formula legală prin care le dai posibilitatea să facă activitate privată în spitalul de stat, să le dai posibilitatea, dacă și-au adus pacienții în spitalul de stat prin renumele personal, să îi poată opera...

Sunt multe boli neurochirurgicale care debutează cu crize de epilepsie. Când este nevoie de intervenție chirurgicală?

Criza de epilepsie în sine poate fi un simptom care să-ți arate că e vorba de o tumoră cerebrală, de o malformație arterio- venoasă, de o leziune chirurgicală. În aceste cazuri, epilepsia este clar chirurgicală. Extirpând tumora cu țesutul infiltrat din jur ai șanse mari să vindeci acel bolnav de crizele de epilepsie.

Când ai un focar epileptogen la nivelul scoarței cerebrale din care pornesc descărcările epileptogene, dacă acest focar nu răspunde la terapie se pune problema dacă poți să îl rezeci. Și aceasta este, de fapt, chirurgia epilepsiei, care are nevoie de înregistrări speciale, de suprafață sau de profunzime, implantarea de electrozi de înregistrare (tot o intervenție). Urmărirea inregistrarilor activițătii electrice a creierului prin video - eeg este apanajul unor centre care au început să se formeze încet- încet, dar pentru o dotare optimă încă este nevoie de eforturi foarte mari.

În afară de aceasta, există metode suplimentare de modulare a răspunsului epileptogen precum stimularea vagală care s-a introdus și în românia. Nu este propriu- zis o chirurgie a focarului epileptogen, este o chirurgie de modulare a crizelor de epilepsie, cu rărirea acestor crize. Există și alte procedee- de secționare a fibrelor dintre cele două emisfere (calosotomiile) sau chiar de rezecție a fibrelor unei emisfere întregi la pacienții cu handicap, care au o emisferă care descarcă epileptogen. În românia este doar un început, o încercare de a se introduce aceste procedee noi, nu pot spune că s-au introdus pe scară largă și nu pot să spun că avem centru de epileptologie recunoscut ca centru de training de societatea europeană de neurochirurgie funcțională.