Interviu cu prof. dr. Doina Pleșca, decan al Facultăţii de Medicină, U.M.F. „Carol Davila”;
manager al Spitalului Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu”, București
Cei care ajung la Spitalul Clinic de Copii „Dr. Victor Gomoiu”, micuții bolnavi și părinții acestora, au un privilegiu: sunt îngrijiți – într-un spital gândit și construit de un om cu inimă mare, Victor Gomoiu (1882-1960) – de un pediatru și manager sensibil, dedicat și delicat în tot ce ține de copii și de suferința acestora – Doina-Anca Pleșca. Cabinetul doamnei decan și manager al acestei instituții transmite nu numai căldura umană a celei care-l ocupă, ci și respectul față de divinitate și pentru înaintași. Icoanele îi dau puterea să treacă prin toate încercările la care, inevitabil, este supus un manager, iar fotografia ctitorului și a așezământului, așa cum era la începuturi, îi transmite senzația de trăinicie a unei personalități de excepție și a unui edificiu solid.
Aveți pe birou imaginea unui om care a gândit un spital pentru oamenii săraci de la periferia Capitalei, un „pisc al medicinei românești”.
Gomoiu a fost un mare om. Și dacă este să ne gândim la realizările sale… este impresionant cum a adunat și cum a construit. Nu doar spitalul sau policlinica! Să vedeți câte a făcut. Este incredibil, dacă ne uităm la prezent. În primul rând, calitatea oamenilor și generozitatea erau altele înainte. Acea generozitate care e mai degrabă a săracului, decât a bogatului.
Construiți un spital nou alături de cel existent, dat în folosință în anul 1927. Cum vă raportați la arhitectura de spital?
Privesc cu atenție evoluția arhitecturii spitalicești. M-a fascinat la Barcelona Spitalul „de la Santa Creu I Sant Pau” (Sfânta Cruce și Sfântul Pavel, n.r.), o capodoperă arhitecturală ridicată la începutul sec. XX, cea mai reprezentativă clădire publică a modernismului catalan.
Un reper inconfundabil în Barcelona, aflat în Patrimoniul UNESCO.
Arhitectul, Lluís Domènech i Montaner, preocupat de sănătatea urbană, a studiat diverse spitale europene și a propus o soluție inovatoare – un sistem pavilionar ce comunica prin subteran. S-a gândit că bolnavul nu poate fi transportat dintr-o secție în alta prin ploaie, prin soare sau expus privirilor tuturor și a creat un sistem impresionant de rețele subterane. Și pentru zilele noastre e o mare realizare. Ce viziune puteau să aibă la acea vreme, în privința arhitecturii de spital!? Nu existau colțuri, treptele erau rotunjite… în natură nu există unghiuri drepte. S-a construit un complex nou, ce corespunde nevoilor actuale – așa cum se întâmplase anterior, în anii 1401 și 1902, cu restructurările și modificările făcute conform criteriilor medicale din acele vremuri.
Spitalele sunt proiectate astăzi după alte principii.
La acest moment, spitalele nu mai pot fi gândite de mintea unui singur om. Ele trebuie adaptate cerințelor, standardelor și sunt desenate și ridicate de echipe ce cunosc problematica spitalelor în detaliu: cum să plasezi o secție, un salon, o cameră de gardă. Există reguli care nu pot fi încălcate. Sunt detalii pe care le dobândești în timp și pe care le reconsideri în funcție de necesități. Trebuie să ai unde să primești bolnavul. Probleme mari întâmpinăm în România în privința costurilor. Un pacient care merge pe propriile-i picioare și mănâncă ar fi indicat să urmeze tratamentul acasă, nu la spital. El poate veni să fie evaluat, să facă o procedură anume, dar nu să rămână în spital. În spital stau bolnavii-bolnavi care necesită monitorizare, alimentație parenterală, cei care nu se pot deplasa din cauza unei probleme medicale, cei care sunt operați, dar și aceștia nu e bine să rămână multă vreme internați. Psihic, fiecăruia dintre noi ne este mai bine acasă, iar dacă suntem independenți ne putem trata și la domiciliu, evident fiind urmăriți, periodic, de câteva ori pe săptămână.
Apoi, mai este un aspect: fiecare dintre noi, medici sau personal de îngrijire, ar fi bine să se gândească la faptul că ar putea ajunge pacient. Nu este datoria părintelui să spele și să igienizeze locul în care stă, ci asta e datoria, scrisă în fișa postului, a celor din spital. E drept că nu avem personal suficient, pentru că sunt o sumedenie de factori ce induc lipsa de personal, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne batem joc de pacienți sau de familiile acestora.
E adevărat că sistemul e subfinanțat, dar dacă fiecare ar împinge lucrurile cât de puțin, situația s-ar schimba în mod semnificativ. Cum reușiți să-i determinați pe colaboratorii dumneavoastră să fie oameni?
Să pornim de la medici și de la atitudinea pe care o au aceștia față de pacienți. Se împrăștie comportamentul în pată de ulei. Atâta vreme cât nu comunici, nu explici, nu-l determini pe părinte să înțeleagă ce are de făcut! În pediatrie, pacienții sunt copii! Nu-i secret de stat! Este copilul lor, sunt drepturile lor! E o legislație care te obligă să o respecți, să-i respecți. Cred că de aici începe totul: avem proceduri, legi, dar nu le respectăm. Atitudinea pe care noi o degajăm față de pacienți și familii va fi preluată de asistentele medicale ori de infirmiere. Nu-i poți educa pe toți, dar trebuie să-i faci să vadă că este o unitate în ceea ce privește atitudinea noastră.
Se fac cursuri?
Susțin mereu pregătirea profesională – indiferent de nivel sau de funcție. Nu putem progresa fără a ne pregăti continuu. Dar contează modul de abordare și respectul. Fiecare om trebuie respectat pentru munca pe care o face. Avem un foarte bun parteneriat cu SANITAS, care ne ajută mult cu preluarea unor activități educaționale, în cadrul căruia sunt cursuri de formare pentru asistentele medicale și pentru infirmiere. Măcar o dată pe an, și consider că e un pas câștigat. Personal m-am documentat în câmpul comunicării medicale, domeniu extrem de util și de interesant, și am susținut câteva cursuri pentru personalul medical din spital. Citind și înțelegând importanța comunicării, ajungem să suprimăm monologul care există în relația cu pacienții. Oamenii nu reușesc să întrebe și să se dumirească pentru că medicii vorbesc mai mult de 90% din timpul consultației. E foarte important ca noi să fim exemple, să avem o atitudine deschisă, corectă, onestă față de pacienți, dar și față de ceilalți membri ai comunității în care ne aflăm. Atitudinea se modifică prin exemplul personal!
A fi pediatru înseamnă a fi diferit de ceilalți medici?
Pediatrii sunt structurați altfel. Nu poți face pediatrie dacă nu iubești pacientul-copil, care este un pacient extrem de dificil, din pricina vârstei, a incapacității sale de a-ți relata suferința pe care o are și, extrem de important, este foarte critic și selectiv. El te place sau nu te place. Poate că aceste trăsături ale pacientului duc la o modelare a medicului care se apleacă asupra acestei patologii. Fără a ne exprima, verbal și spiritual, sentimentele față de pacient, nu suntem lăsați a-l examina. E o lege a firii. Adulții sunt așa cum învățăm: atunci când intră în spital „se dezbracă” de ceea ce sunt ei, devin pacienți într-un pat, numărul X cu foaia Y. Se depersonalizează și asistă la toate problemele sistemului în ce privește comunicarea. Copiii sunt altfel. De aceea noi am creat în acest spital o atmosferă cât mai familiară, pentru că vrem ca spitalul să fie prietenul lor. Nu vrem să dezvolte angoase când vin la spital.
Examenul clinic trebuie să fie antrenarea copilului într-un joc în care tu, doctor, urmărești totul. Ceea ce nu-i place lasă la sfârșit, pentru a nu-i produce suferință. În ultimii ani, am început să umanizăm spitalele de pediatrie. În spitalul nou vor exista mai multe spații destinate jocului, cum ar trebui să fie normal, mai ales pentru cei care au spitalizare îndelungată. Copiilor nu le place monotonia – ci spațiile vesele, luminoase, lenjeria de pat și pijamalele colorate. Copiii ne obligă să fim veșnic tineri și disponibili, chiar dacă resursele noastre se epuizează câteodată. Altfel, te autoexcluzi.
Cum vă explicați faptul că mulți șefi de clinici locuiesc în case luxoase și își desfășoară activitatea în secții cu interioare dezolante. Sau își renovează doar cabinetul propriu, ignorând restul spațiilor medicale.
Ce pot să zic!? Dezinteres… Să știți că aici (în cabinetul managerului, n.r.) a fost ultimul loc în care s-a dat o bidinea. Am considerat că mai întâi copiii au nevoie de condiții civilizate și pe urmă eu. Cum aș putea ieși dintr-un cabinet luxos și pe ei să-i găsesc în saloane cu pereți mucegăiți, cu paturi vechi și băi în care să nu se poată respira!? Depinde cât de gospodari suntem, fiecare. O instituție are amprenta celui care vremelnic o coordonează.
O femeie coordoneză altfel un spital decât o face un bărbat?
Ca femei, suntem mai aplecate asupra unor aspecte esențiale: să fie cald, primitor, curat, luminos. Să ofere, dincolo de standardele minimale de supraviețuire, de locuire, o anumită stare de bine. Chiar dacă este un spital. Visul meu este să realizez un spital public mai frumos decât un spital privat. Să ne uităm la structura populațională și la nivelul socio-economic al României – marea majoritate a oamenilor sunt necăjiți. Acești oameni aduc pe lume copii și nu avem niciun drept să le oferim condiții adecvate nivelului lor. Nu poți să ceri unui om să fie curat, dacă nu-i oferi tu curățenie, mai întâi. Nu-i poți reproșa că e nespălat, când tu nu-i oferi o baie curată, apă caldă, săpun și prosoape curate. Sunt lucruri care se leagă între ele și, la un moment dat, poate că-i va plăcea. Nu-i necesar să fii bogat ca să fii curat.
O boală poate determina pe copil, părinte ori pe familie după experiența din spital, indirect, ca la revenirea acasă să dorească să aibă o alimentație de calitate? Sunt nutriționiști care să-i îndrume?
Îmi amintesc de părțile bune ale anilor dinainte de ’89, când era obligatoriu să faci educație cu mamele. Ore de educație medicală: cum se alimentează mama, cum se prepară hrana, cum se îmbracă un copil, de câte ori să-l spele etc. Aceste lucruri bune s-au cam uitat.
Dacă s-ar produce modificări în educația studenților, cred că numeroase aspecte s-ar schimba semnificativ.
Poate că ar fi bine să ne orientăm atenția asupra medicinei integrate. Să formăm studenții în ideea de a gândi. Începem cu sistemul nervos, de exemplu. Să-l abordeze anatomic, fiziologic, psihologic, fiziopatologic, neurologic, psihiatric, farmacologic, astfel încât să dobândească o înțelegere complexă a sa. Apoi, alt sistem. Și toate puse în conexiune. Asta ar însemna o radicalizare a întregii programe universitare de la acest moment. Problema este la sistemul pe care-l avem. În primii doi ani, există un învățământ preclinic, rupt de clinică, de partea patologiei. Este mult mai ușor să discuți de patologie – normal și patologic –, mult mai practic.
Vedeți posibilă conversia aceasta a educației studenților mediciniști?
Se poate face acum doar în variante-pilot, pe un număr redus de studenți, pentru a observa rezultatele. Ar fi mai captivant pentru studenți și, esențial, ar învăța să gândească integrat. La anii mari realizezi că studenții nu au cunoștințe din anii preclinici și nu pot înțelege patologia fără a avea fundamentul anatomo-fiziologic. Anatomia trebuie să fie lipită de orice materie. Nu poți opera un pacient fără a cunoaște detaliile anatomice ori pe un pacient care are o anomalie hematologică, pe care nu o înțelegi. Procedura chirurgicală este adesea insuficientă în absența altor terapii sau moduri de a înțelege cazul respectiv.
Îmi amintiți de un medic alături de care m-am format, în copilăria medicală, care-mi spunea de „cei 3B ai medicinei: bibliotecă – bolnav – bibliotecă”.
Nu mi-e rușine să spun azi că nu știu. Merg acasă și citesc, iar a doua zi bat obrazul rezidentului care nu mă întreabă și dacă nu ne confruntăm în idei, să vedem fiecare ce opinie are. Astăzi, medicina este o muncă de echipă. Nu mai există „doctor Quinn”, care să le știe pe toate. Cu cât sunt mai mulți ochi și mai multe minți, cu atât diagnosticul e mai precis.
Sunteți severă cu rezidenții, cu colegii?
Nu prin duritate te impui. Cei care se exprimă nepotrivit față de colaboratori dau dovadă de o mare slăbiciune. Important, pentru șefii de clinică, este de a crea o școală, să nu le fie rușine de ceea ce lasă și să aibă criterii foarte clare de selecție: valoare și moralitate. Valoarea și moralitatea sunt esențiale și vor duce înainte medicina. Degeaba ești valoros, dacă ești imoral. În fața suferinței nu poți fi imoral. E o mare greșeală să gândești că vei fi întotdeauna pe val. Să nu uiți că ești vremelnic într-o poziție și important e să știi să-ți întorci capul când nu mai ești pe val și să nu-ți fie rușine de ceea ce ai lăsat în urmă. Eu am avut norocul să mă formez într-o clinică în care era unul dintre cei mai mari pediatri din România, profesorul Valeriu Popescu. M-a învățat seriozitatea, faptul de a te perfecționa continuu, și seara, la culcare, să te întrebi dacă ai câștigat ceva din punctul de vedere al cunoștințelor, să-ți selectezi oamenii pe principiile menționate anterior și să-ți formezi o echipă. Faima unui spital este echipa, nu tu!
Medicii nu colaborează…
Pentru că sunt egoiști. Eu gândesc așa: ridicăm un spital nou și îmi propun să aduc oameni tineri, valoroși, care să se pregătească în diferite domenii ale pediatriei, astfel încât să putem asigura toate specialitățile. Doresc ca acest spital să fie unul nou, dar pentru tineri. De care oamenii să audă cu plăcere și să nu fugă de el.
Aveți soluții pentru limitarea corupției din sistemul medical?
Cred că nu s-a dorit, niciodată, rezolvarea acesteia. Nu putem negocia sănătatea sau viața. Aș scoate din sistem pe oricine condiționează actul medical, fără excepție. „Nu te fac bine decât dacă…” E cu totul altceva recunoștința pe care o are un bolnav față de cel care i-a salvat viața. Doctorii nu sunt vânzători-comercianți de viață! Și nu trebuie să fim, din moment ce ne-am asumat această profesie. Cu orice risc, eu i-aș exclude pe doctorii care condiționează actul medical. E de ajuns să dăm exemplu – la cele mai înalte vârfuri – 1, 2, 5, 10 –, pentru ca lucrurile să intre într-un făgaș normal, dacă nu din decență, măcar din teamă.
Despre încăpățânarea unora de a nu părăsi o catedră ce opinie aveți?
Mintea unuia de 70 de ani nu poate fi comparată cu cea a unuia de 40. Trebuie să lăsăm tinerii să se dezvolte. Putem fi profesori consultanți. E loc și pentru ei, în continuare, la școlile doctorale, în sistemul privat. Nu suntem înlănțuiți de scaun. Cred că important este să iubim și să ne facem treaba cu responsabilitate.
Dr. Richard Constantinescu
