Politici de Sanatate

Am trăit reformele în Sănătate de două ori, în Ungaria și în România

19 noiembrie
14:50 2014
Am trăit reformele în Sănătate de două ori, în Ungaria și în România

Interviu cu senatorul Laszlo Attila, Comisia de sănătate publică

“Sunt din ultima generație care a terminat șase ani de pediatrie la Cluj și din prima generație care a dat examenele de diferență primind diplomă de medicină generală. În 1991 mi-am început rezidențiatul în Ungaria. După patru ani m-am întors și atunci am aflat că între cele două țări nu există acordul de recunoaștere reciprocă a diplomelor. În 2004 am intrat în politică, în 2005 am devenit președinte de organizație județeană, în 2008 viceprimar al Clujului, și atunci când  am vrut să mă retrag în 2012 au venit colegii și m-au convins să candidez pentru Senat.“

Care sunt problemele sistemului de Sănătate și cum apreciați reforma în România?

Eu am trăit de două ori etapele reformei, prima oară la începutul anilor ’90, când am fost rezident în Ungaria, și apoi la întoarcerea în România. Am avut ocazia să văd etape asemănătoare introduse prin metode diferite. Și am să vă explic. În primul rând pentru noi, eu și soția mea, tot medic, a fost un șoc cultural sistemul descentralizat din Ungaria.

Negocierea angajării, a stagiilor și a salariului se făcea, încă din anii ‘80-‘90, cu șeful de secție. A urmat o perioadă de introducere a asigurărilor de sănătate și am urmărit, find rezident, aceste etape. Ulterior, am constatat cât de civilizat au fost rezolvate aceste etape și conflictele inerente. Și la ei s-a redus numărul de paturi, însă au apărut mai întâi mecanismele care compensau pierderile ulterioare. Nu s-a început cu spitalele, ci s-a pus la punct și s-a consolidat sistemul primar. La vremea respectivă, alături de soția mea, tot pediatră, aveam un venit de 240 de dolari. Colegii care au plecat din spital și care au ales asistența primară aveau între 4.000 și 6.000 de dolari. Cu această sumă achitau tot ce însemna cabinetul respectiv. Negocierile se făceau cu primăriile, care se luptau să aibă medici, ofereau locuințe de serviciu, o parte din investiții erau suportate de autoritatea locală, existau programe naționale de finanțare a leasingurilor pentru Opel sau Suzuki produse la ei în țară, exista o listă a echipamentelor obligatorii, dar marea majoritate provenea din producția proprie și autoritățile subvenționau dobânda sau prețul.

Medic de familie se putea face fiecare absolvent al universității de medicină. Aceste posturi au fost ocupate de medici specialiști care, după un curs de două săptămâni, primeau competențe în medicină de familie, dar, în același timp, dacă aveau dotarea necesară, puteau să facă și partea de ambulator a specialității lor. Sumele per capita de decontare a serviciilor aveau un coeficient de corecție mai mare decât al celor care erau doar medici de familie. Din această sumă generoasă, practic își plăteau și angajații, pe care i-au luat dintre foștii colegi din spital, asistente, femeia de serviciu ș.a.m.d. Reducerea numărului de paturi nu s-a făcut printr-o decizie de la nivel central, ci pur și simplu pentru că nu era personal. Dar la nivelul cabinetelor de familie preluau cazurile aferente specialității lor, nu mai trimiteau în spital sau rezolvau o parte din pacienți în timpul gărzilor pe care le făceau la spital.

V-am spus toate acestea pentru că mi s-a părut o metodă mult mai omenoasă, conflictele au fost mult mai puține și îmi este tot mai greu să înțeleg tot acest șir de evenimente la care asistăm de mai bine de 20 de ani la nivelul țării noastre.

Aș mai face o paranteză: în 1991, s-a început cu informatizarea spitalelor, respectiv a medicilor de familie. În 1992, fiecare medic avea rețetele cu codul de bare. Era un control extrem de strict, însemnând, pe lângă informatizare, definirea competențelor celui care asigură servicii medicale.

Erau diferite condițiile de rezidențiat?

Am să fac o afirmație destul de gravă. Noi din anii ‘50 am creat condițiile de a avea un număr extrem de mare de medici specialiști frustrați.

În Ungaria, există o listă de așteptare .Cel care vrea să se facă chirurg are posibilitatea, chiar dacă are de așteptat ca în cazul ginecologiei 5-6 ani sau al interniștilor 2-3 ani. Sunt clinici universitare și spitale județene care au infrastructura și unde se pot face stagiile pentru rezidențiat. Posturile vacante sunt aduse la cunoștința opiniei publice în funcție de necesarul de specialiști. Nu se dă examen, este un interviu cu șeful de secție, după care, odată acceptat, ești înscris într-o listă de așteptare publică… nu se prea sare peste ea, poți să fii copilul lui X sau al lui Y. În cazul unor specialități listele sunt mai lungi, iar marea majoritate, până îi vine rândul, se angajează în domeniile conexe și devin medici specialiști morfopatologi, de laborator, imagistică și, cu acea specialitate, își reduc perioada de formare în specialitatea finală.

V-am dat ca exemplu experiența Ungariei, dar mai sunt Cehia, Slovacia, țările din jurul nostru care și-au rezolvat aceste probleme… este foarte supărătoare lipsa de determinare să rezolvăm problemele din sistemul sanitar de care vorbim, mai ales în campaniile electorale. Îmi asum ceea ce spun, nu poate cineva dezvolta o reformă dacă nu provine din acest sistem. Singurul pe care îl consider un om de succes este Hajdu Gabor. Jurist fiind, avea experiență la nivelul Comisiei de sănătate din Senat și a reușit să pună la punct o legislație cât de cât coerentă.

Suntem la al 25-lea ministru, dar, de fiecare dată, indiferent cine a venit, a luat buretele, a șters tot ce s-a făcut până atunci, crezând că este un post din care se va pensiona, și a luat-o de la capăt. Gândiți-vă la toate marile proiecte care au fost abandonate. La ora actuală, mă bucur că s-a ajuns până la introducerea cardului național de sănătate, este un pas important.

Eu m-aș fi așteptat să existe mai multe date pe cardul de sănătate, nu doar cele generale, cred că trebuie să fie un instrument care să ofere medicului informații medicale detaliate… După ce va fi clar că este util, vor trebui să îl modeleze în funcție de necesitățile breslei.

Un pas important pe care trebuie să îl rezolvăm este controlul, pentru că orice informatizare constituie și o pârghie de control, și o metodă de educare a personalului medical. Este necesar să definim competențele fiecărui medic de familie, ale fiecărui specialist, ale fiecărei clinici medicale, ale institutului național.

În același timp, până când vom fi capabili să demonstrăm că există metode de control și tot sistemul de finanțare să fie transparent, nu putem visa că putem atrage și fonduri extrabugetare, iar aici mă refer și la coplată sau la asigurările facultative.

Despre protocoalele de tratament?

Mă aștept să începem discuțiile și despre pachetele, protocoalele de diagnostic, nu numai de tratament. Informatizarea este o metodă de educație a personalului medical. Dacă ai o suspiciune de pneumonie, sistemul nu îți permite să prescrii investigații și pentru gleznă.

Vorbim despre sistemul sanitar, dar acesta înseamnă mai mult decât unitățile cu paturi, înseamnă învățământ școlar, universitar, postuniversitar, asistența medicală în sine, cu prevenție, tratament, posttratament, iar lista este lungă. Există industria care deservește la nivelul serviciilor, respectiv al produselor utilizate în sistem, există și o serie de alte domenii.

Niciodată nu am reușit să înțeleg de ce au fost luate de la MS unele domenii, și aici mă refer la asistența omului în vârstă. Astăzi încercăm să ne încadrăm în anumiți parametri statistici similari celorlalte țări europene, în condițiile în care noi nu avem asistență cronică în domeniul sanitar.

Pentru că dacă vă uitați la structurile paturilor la nivel european, într-adevăr numărul paturilor acute este mai mic, dar au un sistem primar și ambulator bine pus la punct, au un sistem subcronic sau cronic care la noi lipsește aproape cu desăvârșire sau acei muguri care s-au dezvoltat sunt la Ministerul Muncii.

Ce nu este bine controlat în domeniul siguranței alimentare?

Îmi fac foarte serios griji unde a dus acest transfer al siguranței alimentelor de la MS  la Ministerul Agriculturii în anii 2000…

Eu aș fi mult mai exigent privind competențele și cine poate deține, de exemplu, o farmacie veterinară și ce i se administrează acelui animal care ajunge la abator și apoi la consumul uman. Când ne uităm la statisticile sau la datele de mediu, când unii deja controlează sau fac determinări de hormoni de creștere, de hormoni feminini, antibiotice în râurile curgătoare, cred că n-o fac aiurea… întâmplarea face să văd ce se întâmplă în agricultură privind utilizarea substanțelor.

Marile sisteme pot fi modificate din temelii în 6-8 ani, este nevoie de consecvență pe perioadă lungă, de consens politic general și de răgazul să pregătești oamenii și să gestionezi conflictele care apar inerent.

Posturile vacante sunt aduse la cunoștința opiniei publice în funcție de necesarul de specialiști. Nu se dă examen, este un interviu cu șeful de secție, după care, odată acceptat, ești înscris într-o listă de așteptare publică…

Alte articole

TOP

revista politici de sanatate

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: