Interviu cu dr. Florin Orțan, membru în Comisia pentru Sănătate și Familie, Senat
Unul dintre cele mai fierbinți subiecte după măririle salariale din sistemul de sănătate: corelarea plății cu performanța. S-ar putea face acest lucru?
Probabil că va trebui să definim câteva specialități ai căror indicatori de management să nu fie legați indisolubil de adresabilitate. Logistica într-un spital de arși este mai complicat de construit decât o autostradă. O autostradă este un proiect de construcții și de obicei toate lucrurile acestea sunt standardizate, sunt tehnice. Un centru pentru marii arși, de exemplu, este tehnologie, manpower supradimensionat: foarte mulți oameni, foarte multe clădiri, foarte multe proceduri (de îngrijire, de alarmare etc.).
Important este: suntem destul de realiști să acceptăm că acest proiect, care este mai complex decât o autostradă, ideal este să fie nefolosit? Lăsând ipocrizia la o parte, suntem în stare să fim de acord să finanțăm o parte a sistemului sanitar doar ca să existe? În momentul în care proiectăm și finanțăm o autostradă, știm că o proiectăm ca să circulăm pe ea. Când vorbim despre un proiect de amploarea unui centru de arși, unui centru de infarct, unui centru de stroke, îl proiectăm și îl finanțăm în speranța că nu îl vom folosi vreodată. Cu cât vom face tot ceea ce trebuie pentru prevenirea acestor dezastre, aceste centre vor deveni tot mai nefolosite.
Spunem că vrem să corelăm plata cu performanța. Haideți să ne punem în papucii profesioniștilor dintr-un centru de mari arși. Ei trebuie să fie în primul rând suprabugetați cu personal, pentru că în secunda în care vin 20 de arși dintr-un accident colectiv de muncă, nu poți să începi să faci concursurile de angajare. Acești oameni trebuie să fie antrenați, plătiți, ținuți în formă, în speranța că nu vom avea incendii. Vom găsi oare acești profesioniști care să stea cu arma la picior, într-o formă profesională, logistică și fizică perfectă, în așteptarea unui dezastru? Eu vă spun că nu. Propun să ne dezbrăcăm de ipocrizie și să gândim și o activitate cronică pentru acești medici. Ei trebuie să facă și altceva, pe lângă faptul că așteaptă. Prin urmare, trebuie să ne asumăm că în acest centru de mari arși se vor face și operații estetice la doamne.
Eu sunt cardiolog intervenționist și conduc în Brașov un centru de infarct. În secunda în care vine pacientul cu infarct, în primele 12 ore de la debutul simptomatologiei, se declanșează un întreg mecanism de alarmare. Doctorul vine de acasă, asistentele, la fel. Dacă prevenția ar funcționa corespunzător în România, și numărul de infarcte ar scădea foarte mult și nu am mai avea 60 de infarcte pe lună, cum avem acum, ci două, ne-am mai justifica activitatea conform unor indicatori tehnico-economici? Eu vă spun că nu, în schimb cele două infarcte ar deceda.
Trebuie să facem modificări legislative astfel încât unele ramuri din medicină să fie scoase de sub incidența indicatorilor tehnico-economici de eficiență, trebuie să fie finanțate ca să existe și trebuie să dezvoltăm un grad de compromis acceptabil între finanțator și personalul medical din aceste ramuri, de nișă, ce-i drept, pe care trebuie să le finanțăm pentru simplul fapt că există.
„Nu muncesc atât cât sunt plătiți!” „Scurgeri enorme de bani în sistem!” Pe pompieri îi plătim să stingă incendii, dar noi ne dorim să nu existe niciun incendiu. Sigur că noi le-am mai diversificat activitatea pompierilor: îi mai chemăm să dea jos pisici din copac, să salveze pe cineva căzut în puț, dar ei sunt acolo, echipați și plătiți în primul rând pentru cutremur, incendii și catastrofe. Nu putem să punem sub semnul întrebării finanțarea armei care se numește pompier din cauză că nu am mai avut dezastre de mult.
Suntem la trei ani de la Colectiv și putem trata 11 arși, dar nu vom rezolva nimic dacă nu vom putea defini centrele de mari arși, centrele de infarct, centrele de accident vascular cerebral, ca locuri pe care le vom finanța fără să le cerem neapărat un randament.
Lucrați într-un spital unde sunteți șef de secție. Cum faceți raportarea infecțiilor nosocomiale, având în vedere marea vâlvă care se creează în jurul creșterii numărului de cazuri raportate?
Până acum doi ani, șeful de secție era pedepsit, dacă raporta infecții nosocomiale. Cei din media au început să tragă semnale de alarmă, iar sistemul a început să reacționeze, deși nu am ajuns încă la performanța sistemelor stabile, occidentale. Ar fi normal ca șeful de secție să fie recompensat ca să fie vigilent. Suntem încurajați să raportăm, însă nu recompensați.
De ce credeți că în ultimele două luni au explodat infecțiile nosocomiale în spitale?
Au explodat pentru că raportăm și probabil că sunt mult mai multe decât raportăm în prezent. Dar până nu o să știm magnitudinea problemei, nu o să știm cât de mari vor fi modificările legislative și cele de infrastructură. Ar trebui să ne punem în papucii tagmei și să vedem că acum, când am început să raportăm infecții nosocomiale, societatea civilă ne pune din nou la zid. Opinia publică este dezinformată de o anumită parte a medicilor care spun că au crescut infecțiile nosocomiale. Nu au crescut destul încă. Haideți să încurajăm corpul profesional să raporteze în continuare, pentru că aceste creșteri nosocomiale din raport sunt bune și reflectă, încă subdimensionat, realitatea din teren: Cu cât raportarea infecțiilor nosocomiale se va apropia de 100%, cu atât vom avea o imagine mai fidelă a situației și ne vom putea cuantifica mai exact magnitudinea măsurilor necesare.
Comisia are printre obiective schimbarea modului de alimentație a populației din România. Care sunt planurile, mai exact?
Comisia are ca plan primordial însănătoșirea modului de alimentație. Producătorilor trebuie să le dai două variante: dacă ieși din anumite standarde cu alimentul, de exemplu zahărul, dacă îți menții 40 de grame la 1.000 de mililitri, nu te pot obliga prin lege să scazi, dar îți aplic o supraacciză, ca la țigări, o suprataxă care merge în sănătate. Prin urmare, ai 12 luni să îți conformezi rețeta potrivit acestor reguli, iar dacă te supui, nu plătești nimic. Va fi o accizare în trepte și îi dai ocazia să își cântărească profitabilitatea versus taxarea. Avem un milion și jumătate de diabetici declarați, dar probabil că sunt undeva la două-trei milioane, iar dacă vom continua așa, în zece ani vom avea peste cinci milioane de diabetici. Nu putem să ducem această povară numai din taxele și impozitele pe sănătate, pentru că nu se datorează doar biologiei asiguratului. Este și din cauza noxelor alimentare la care suntem supuși. Aceste noxe trebuie taxate și introduse în bugetul sănătății astfel încât noi să putem trata bolnavii care rezultă în urma consumului excesiv de zahăr, de acizi nesaturați sau de sare.
În ce stadiu este acest proiect?
Acum este în Senat și sunt dezbateri furtunoase. USR și PNL nu sunt de acord cu acest proiect pentru că ei sunt de părere că economia de piață trebuie să fie liberă, fără să mai intervină statul. Neoliberalii și progresiștii doresc minimizarea intervenției statului în societate. Mecanismele de piață sunt suverane și piața rezolvă orice. Din momentul în care trece de Senat, mai durează șase luni.
Ce alte proiecte aveți acum în lucru?
Pregătim un act normativ care să legifereze obligativitatea ca un spital județean de urgență sau spital regional să aibă un coma-center. În acest moment, activitatea secțiilor de terapie intensivă din România este blocată de o patologie fără șansă, cu o necesitate de pregătiri minime, pacienți care trebuie îngrijiți undeva. În acest moment, singurul loc în care se poate face acest lucru este pe secția de terapie intensivă, pentru că oamenii aceștia sunt ventilați, întorși de pe o parte pe cealaltă, dați cu cremă să nu facă escare, hrăniți parenteral. Deci sunt pacienți cu cancere în stadiu terminal, cu organisme epuizate de îmbătrânire, de stopuri cardio-respiratorii resuscitate tardiv etc.
Să zicem că avem un spital județean mare, cum este Brașovul, unde sunt 30 de paturi de terapie intensivă. Gândiți-vă că avem 15–20 de paturi ocupate în permanență cu așa ceva. Nu este etic nici să îi întrerupi suportul, dar nu este etic nici pentru tânărul care a avut un accident de mașină să nu aibă pat în reanimare. Nu e mare lucru de făcut, nu sunt nici investiții gigantice: paturi, ventilatoare, monitoare. Dar îl vedem ca o unitate de îngrijire intermediară, nu neapărat o terapie intensivă. Oamenii aceștia nu au nevoie de terapie intensivă, ci de terapie „suportivă”. Terapia intensivă înseamnă cu totul și cu totul altceva.
În urma acțiunii prioritare AP-ATI, secțiile de ATI din România au devenit excepțional de bine finanțate. În acest moment, ne-a crescut foarte mult calitatea îngrijirilor, oamenii fără șanse sunt mult mai mult timp îngrijiți și astfel am ajuns la internări de două sau trei luni. Avem saltele antiescară, avem filtre speciale pentru ventilat, nu se mai infectează atât de ușor pulmonar, avem catetere argintate care sunt antibacteriene. Drept urmare, acești bolnavi care, din nefericire, sunt irecuperabili, sunt tratați în spital câte două-trei luni. Problema este că noi nu am mers în paralel cu progresul medicinei și al performanței. Trebuia să ne gândim că toate aceste îmbunătățiri pe secțiile de ATI vor duce la astfel de performanțe și că acest lucru va însemna o spitalizare mult mai lungă.
Noi nu putem să dublăm, să triplăm secția ATI, din cauză că nu avem spațiu și nici personal. Ar fi o măsură antimanagerială și neetică. Cu înțelepciune și echilibru, trebuie să ducem lucrurile într-o poziție de echilibru și eu cred că acest lucru se va întâmpla.
Care a fost declicul care v-a făcut să intrați în politică?
Pentru asemenea decizii nu există o singură motivație. Când am intrat în politică, aveam 45 de ani. Deci eu mi-am adus cariera în politică, nu mi-am făcut cariera la politică.
Sunteți subordonat partidului din care faceți parte?
Nu. Nu poți să fii subordonat partidului din care faci parte, pentru că atunci ar însemna că tot ceea ce se scrie și se spune este adevărat, dar nu este. Fiecare parlamentar este responsabil pentru votul lui.
Autor: Roxana Maticiuc
