Prof. dr. Florian Popa, vicepreședinte Comisia de sănătate publică din Senat, Parlamentul României
Absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie din București, dr. Florian Popa parcurge toate treptele în specializarea medicală și în cariera didactică universitară, devine rector al UMF Carol Davila și este membru a numeroase societăți științifice naționale și internaționale, dar cel mai important vis împlinit consideră că este practicarea chirurgiei. Este specializat în chirurgie oncologică la Institutul Oncologic Cluj, de asemenea în chirurgie video-asistată la Strasbourg și deține o specializare efectuată în Canada, în management medical și chirurgical. Numeroase premii și distincții îi încununează activitatea medicală, didactică și politică, însă Profesorul Popa a rămas același om spontan, spiritual, direct, cu vorba ascuțită precum bisturiul care i-a slujit o viață pentru a vindeca pacienții.
Interviu realizat de Dr. Cornelia Scărlătescu
În baza experienței pe care o aveți, care sunt motivele întârzierii implementării reformei sănătații în România? Care ar fi primele trei măsuri de realizat?
Barbu Delavrancea, părintele Apusului de Soare plin de vervă acum 100 de ani, în Parlament, vorbind tot despre reformă, îl parafraza pe Schiller spunând:
“Torţa sfântă a reformei nu trebuie lăsată pe mâna orbului, căci, în mişcarea lui neputincioasă şi nevinovată, poate transforma totul în scrum”. Reforma este permanentă, indusă în principal de resursele financiare care stau la baza constituirii sistemului și, în paralel, de oameni, de cei care aplică legislația. Eu văd reforma ca pe un proces continuu. Întotdeauna, actorii sunt nemulțumiți de sistem, mai ales de sistemul medical, cel mai cuprinzător.
Principala obligație a statului este să mențină un sistem performant public, să ofere fiecărui cetățean posibilitatea de a accesa serviciile medicale.
Ca să reușească, o reformă trebuie să izoleze anumite priorități, două-trei, legate de nevoile reale, nu să aibă o abordare globală, pentru că mijloacele de finanțare la îndemână sunt limitate, depind de puterea statului. Noi avem 6% din PIB, evident nu ne comparăm cu statele care au 15% din PIB-uri mult mai mari.
În al doilea rând, contează cum sunt utilizate aceste fonduri din sănătate. Sunt utilizate corect? Și aici intră în discuție managementul. Sunt folosite în favoarea cetățeanului sau, mângâind niște orgolii, în favoarea unor anumiți oameni?
În al treilea rând, trebuie să ne punem problema cine ar trebui să fie managerul, care ar trebui să fie portretul său robot. După mine, mai ales în domeniul acesta, managerul trebuie sa fie un profesionist medical, nu unul care face 6-8 luni de management, dar el poate fi, în același timp, pompier, pastor, avocat. Poate nu este modernă viziunea mea, dar cred că un manager profesionist medical, mai ales dacă are asociată și o educație privind conducerea și utilizarea resurselor, ar fi mai bun. Una dintre pârtiile reformei în domeniul sănătății este recunoașterea acestor capacități și selectarea lor.
La Ministerul Sănătății s-au perindat 24 de miniștri, dintre care cei mai mulți au fost medici. N-au fost profesioniști?
După părerea mea, motivul acestor permutații a fost politic, ceea ce nu este fericit. În domeniul sănătății aplicarea strictă a constelațiilor politice nu este întotdeauna benefică, dar, și dacă se aplică, deoarece este normal ca un guvern să își desemneze reprezentantul politic, trebuie să se țină cont de faptul că sănătatea se aplică întregii comunități, tuturor românilor, unei nații, nu numai unui segment de alegători. Fără sănătate, nu putem crea valori.
Un guvernant, un ministru al Sănătății care răspunde de viața întregii populații trebuie se se gândească la eficientizarea resurselor pentru cei fără resurse.
Aveți experiență în ambele perioade, anterioară și cea de după ‘89. Cum le percepeți din punctul de vedere al controlului, al eficienței în organizarea și reformarea sistemului de sănătate? Ce măsuri considerați că se impun astăzi?
Mai mult control exista înainte de ’90. Eficiența, însă, este tributară platformelor tehnologice și educației, instrucției celui care practică medicina.
S-a trecut de la un sistem unic la unul combinat (public-privat) și se luptă pentru întărirea celui privat. Și aici trebuie o anumită limită, este obligatoriu să primeze sistemul public în România.
Reforma trebuie să plece de la necesitățile comunității pe care o deservește, sistemul privat nu trebuie dezvoltat în defavoarea celui public.
Dacă dezvolt un spital privat de top într‑un domeniu cum ar fi chirurgia cardiacă, nesocotesc necesarul pentru o foarte mare parte a populației care nu are resursele să se adreseze acestui spital și practic nu are șansa la viață; și atunci, eu, ca guvernant, ministru al Sănătății, înainte de a porni o discuție despre un balon strălucitor, care înseamnă îngrijiri private, fond de asigurări private, ar trebui să fiu sigur că un balon mai mare și mai puțin vocal, reprezentat de sistemul public, este bine structurat.
Consider că amânarea implementării reformelor în sănătate este legată de mult prea repetatele idei de reformă ale fiecărui ministru, schimbându-se de la ministru la ministru, care nu s-au regăsit nici în dorința profesioniștilor din sistem și nici în necesitățile oamenilor. În final, toți actorii din sistem au fost nemulțumiți.
Liberalii merg pe ideea unei privatizări care sa aibă competență, să ofere resurse mai mari practicianului și pacientului. Eu cred că atunci când oamenii au votat USL s-au gândit că PSD, ca partid majoritar, de stânga, își va lua obligația să rezolve problema celor mulți. Conducerea ministerului nu ar trebui orientată către un anumit partid politic, ci către populație, indiferent ce zonă politică acoperă sistemul medical.
Se sare prea ușor de la o strategie la alta, de la un model la altul.
Trebuie avută în vedere asigurarea sănătății pentru populație în întregul ei, nu pentru segmente de populație.
Din perspectiva de medic cu o bogată experiență practică, dar și de director de spital, cum ar trebui făcută reforma spitalelor în România?
Trebuie asigurată o condiție favorabilă spitalelor publice, câte unul pe județ, care să absoarbă fonduri pentru retehnologizare, dotare cu echipamente performante și achiziționarea de medicamente și materiale sanitare, astfel încât să fie posibile diagnosticul și tratamentul corespunzătoare. Sistemul de urgență nu se oprește la UPU, trebuie organizat un management integrat al urgențelor, care să cuprindă și partea de îngrijire a acestora în spital, deoarece sistemul de urgență nu se oprește la UPU.
Punând în prim plan medicina privată sau asigurările private, ne adresăm unui segment de populație, mai înstărit și nu majorității populației care nu are resurse financiare să acceseze aceste servicii.
De ce există această tergiversare a actualizării și publicării listei de medicamente compensate la noi? Cum credeți că ar trebui rezolvată pentru ca pacienții să beneficieze de noile tratamente disponibile la nivel european?
Este nevoie de medicamente compensate. Este nevoie pentru anumite categorii de oameni chiar gratuitatea. Aș merge de la gratuitate la o compensare diferențiată în funcție de resurse. Dar este important și ce oferim compensat, medicamente mai puțin performante, unele ineficiente sau molecule de primă mână, inovative, mai scumpe?
Amânarea nejustificată de ani buni s-a datorat și unor interese de grup, a existat lobby, corupție, de ce să nu recunoaștem, s-a impus trecerea pe listă a unor medicamente prin acte de corupție.
Sunteți profesor universitar. Care sunt problemele învățământului universitar românesc?
Învățământul românesc are o tradiție foarte bună și serioasă care trebuie continuată. Curriculele trebuie adaptate mai rapid, în funcție de progresul tehnologic și medical, în general. Ar fi necesară pentru universitățile publice o reluare a repartiției în funcție de rezultate, prin contracte de cel puțin trei ani, care să acopere zonele cu deficit de medici din țară.
