Interviu cu dr. Theodor Cebotaru, șeful secției Chirurgie Cardiovasculară,  Spitalul Monza București

Chirurgia cardiovasculară românească se poate lăuda cu specialiști bine pregătiți, foarte mulți  instruiți în clinicile din străinătate. Cu toate acestea, România este mult în urma altor state europene la numărul de intervenții de chirurgie cardiovasculară. Pentru a ține pasul cu Europa, chirurgia cardiovasculară românească are nevoie de mai multe clinici, dotări adecvate și o finanțare pe măsură.

Anual, în România se fac aproximativ 3.000 de intervenții de chirurgie cardiovasculară. Este mult sau puțin?

Este foarte puțin. Am lucrat câțiva ani într-o clinică din Milano și vă pot spune că doar în acea clinică se realizau 3.300 de intervenții.

De ce se fac atât de puține? Nu cred că românii sunt mai puțin bolnavi decât italienii...

Nu, cu siguranță noi avem mai mulți bolnavi. Cred că sunt două motive. În primul rând, sunt clinici puține raportate la numărul de locuitori. Norma ar fi ca între 500.000 – 1.000.000 de locuitori să fie alocată o clinică, deci în România ar fi nevoie de cel puțin 15 astfel de clinici, pentru a fi în pas cu ceea ce se întâmplă în Europa. În prezent, noi avem șase-șapte clinici de stat, la care se adaugă trei clinici private.

În al doilea rând, este lipsa de bani. Țin minte că în perioada în care am lucrat la Cluj (n. red., Institutul Inimii “Niculae Stăncioiu” din Cluj Napoca) erau perioade mari, de o lună, în care nu operam pentru că nu erau materiale și nu aveam cu ce opera. Numărul operațiilor la stat este limitat. De exemplu, în clinica din Cluj existau trei săli de operație și s-ar fi putut face undeva la șase operații pe zi, însă nu existau bani decât pentru trei. Dacă s-ar face șase operații, ar însemna să se lucreze o lună și jumătate, după care activitatea s-ar opri o lună și jumătate, din lipsă de bani.

Majoritatea acestor intervenții se face în spitalele de stat?

Da, clinicile private au apărut prin 2010, iar numărul operațiilor la privat nu este atât de mare, comparativ cu cele efectuate la stat. Dacă la stat, într-o clinică mai mare, cum sunt cele din Institutul Fundeni, din Mureș sau din Cluj, se fac aproape 600 de operații pe an, în mediul privat se fac undeva la 300 – 400. De exemplu, noi, la Spitalul Monza, am făcut anul trecut 300 de astfel de intervenții, iar celelalte două clinici private mai puțin, undeva la 100.

Ați lucrat și la stat, și la privat. Care ar fi diferențele între cele două sisteme?

Am plecat de la stat din două motive. Primul a fost că nu puteam să lucrez cât voiam. Nu este normal ca un chirurg să facă două – trei operații pe săptămână, când ar trebui să facă două – trei operații pe zi. În al doilea rând, știi ce fel de intervenții se fac în străinătate, iar la tine în clinică nu există materiale suficiente, iar tu încă folosești tehnicile utilizate acum 20 de ani. Acestea sunt motivele pentru care am plecat la privat: să pot să operez mai mult și să pot să operez în pas cu ceea ce se face în străinătate. Sistemul privat a fost singura soluție de a rămâne în România și de a beneficia de condiții de muncă asemănătoare cu cele din clinicile din străinătate.

V-ați mai întoarce la stat?

Nu m-aș mai întoarce, pentru că știu ce m-ar aștepta acolo și știu că asta ar însemna să mă opresc din operat. Mie îmi place foarte mult să operez și, dacă m-aș întoarce la stat, aș regresa profesional. M-aș întoarce la stat dacă aș ști că aș avea aceleași condiții, dacă aș ști că aș putea să fac aceleași lucruri pe care le fac acum.

Unde se situează România pe harta chirurgiei cardiovasculare europene?

Este clar că suntem în urmă. De exemplu, noi ne lăudăm când facem pentru prima dată o anumită procedură care în străinătate se realizează deja de mai bine de cinci-șase ani, cu o cazuistică de sute de cazuri într-o singură clinică. Ar trebui să reușim să ținem pasul cu ceea ce se face în străinătate, pentru a face aceleași manopere, aceleași tehnici în același timp cu clinicile din afară, nu pe cele care, acolo, au fost realizate acum 10 ani. Noi cam recuperăm din spate. Au făcut ei o procedură acum cinci ani, o facem și noi acum pentru prima dată și tot așa. O tehnică realizată în orice spital din Europa ar trebui să fie pusă în practică în România cel târziu în anul următor.

În ceea ce privește nivelul de pregătire al medicilor, foarte mulți medici au mers și s-au instruit în străinătate. Pregătire există, bani nu există.

Deci ar trebui să se aloce mai mulți bani Sănătății?

Aici iar este o problemă, pentru că per ansamblu nu prea sunt bani, deci nu poți să ceri mai mult pentru Sănătate, când nu sunt bani nici pentru Învățământ. Situația economică a României este mai scăzută. Vorbim de o chirurgie costisitoare, care necesită investiții mari.

Având în vedere fondurile alocate, se obțin rezultate bune?

Da. Vă voi răspunde printr-o analogie. În străinătate se pune un anumit tip de valvă la inimă. Aceasta este ca un ventil unidirecțional, lasă să curgă sângele într-o singură direcție și nu-i permite să se întoarcă. Valvele se strică des, fie nu mai trece sângele cum trebuie, fie sângele se întoarce înapoi de unde a plecat și atunci ele trebuie schimbate sau reparate. La noi se schimbă cu valve de o anumită calitate, în timp ce în străinătate se schimbă cu valve superioare calitativ. De ce? Pentru că atunci când îți sunt alocați 100 de lei și ai posibilitatea ca de acești bani să cumperi o valvă superioară sau 10 valve obișnuite, alegi să salvezi 10 bolnavi și nu unul. Din nou, vorbim de sistemul de stat, deoarece la privat fiecare persoană își cumpără valva pe care o dorește.

Referitor la valve, anul trecut ați realizat în premieră o astfel de intervenție, folosind o valvă biologică…

Da, așa este. De fapt, anul trecut am pus două valve în premieră. Prima a fost o valvă care se pune cu mai puține fire și care este scumpă, pe vremea aceea costa undeva la 10.000 – 15.000 de euro, comparativ cu o valvă obișnuită, care este 400-500 de euro. Intervenția a avut loc la începutul anului 2014. La sfârșitul anului trecut am pus o valvă care ține mai mult de cardiologia intervențională decât de chirurgie. Am folosit un procedeu chirurgical, adică transaplical, printr-o incizie mică. Și aceasta este foarte scumpă, undeva la 35.000 de euro. Ea se aplică pacienților care nu ar rezista unei operații clasice, a căror singură șansă ar fi transplantul. Pacientul nostru avea peste 50 de ani și, cum lista de transplant este destul de lungă, atât el, cât și familia sa au decis să facă un sacrificiu financiar și să opteze pentru această intervenție. Aceste intervenții sunt într-adevăr costisitoare, însă prețurile sunt mult mai mici decât cele practicate în clinicile din străinătate. Trebuie spus, însă, că marea majoritate a operațiilor pe care le realizăm se încadrează în limite de cost rezonabile pentru media populației.

Pe lângă aceste intervenții mai spectaculoase, ca să zic așa, ce alte proceduri realizați în clinică?

Noi am trecut foarte mult pe minim-invaziv în chirurgia cardiacă, adică un abord în care se evită tăierea osului stern. Peste 90% din operațiile cardiace se fac prin tăierea sternului, iar pacientul e nevoit să stea internat 10 zile, iar recuperarea postoperatorie durează cel puțin o lună. Tehnicile minim-invazive constau în incizii mici, de cinci centimetri, intercostale, sau prin tăierea sternului tot de cinci centimetri. Avantajul este că perioada de refacere este mult mai rapidă. Prin incizia intercostală pacientul poate pleca acasă după cinci zile. Am avut pacienți care s-au operat pe inimă luni și lunea următoare erau deja la serviciu.

Spuneați că anual realizați aproximativ 300 de intervenții?

Da, anul trecut am făcut 300 de operații pe cord și pot spune că numărul intervențiilor este într-o continuă creștere. În primul an (2012) am început în august și am realizat în șase luni aproximativ 40 de operații, În al doilea an numărul a crescut la 200 de proceduri, iar anul trecut la 300. Cu tot cu intervențiile pe partea de chirurgie vasculară, în 2015 am ajuns undeva la 500 – 600 de operații. Sunt sigur că anul acesta vom realiza și mai multe, având în vedere că luna ianuarie a fost plină, iar programările pe februarie sunt din ce în ce mai multe. De asemenea, vrem să ne extindem și să creștem numărul sălilor de operație.

Ați putea spune că sunteți împlinit profesional?

Da, mă simt împlinit. Ce-i drept, am făcut câteva sacrificii. Eu încă locuiesc în Cluj și fac naveta o dată la două săptămâni, dar merită, având în vedere că fac ceea ce îmi place, la nivelul la care îmi place și știu că pot să evoluez pentru că am tot sprijinul de care am nevoie.

Nu este normal ca un chirurg să facă două – trei operații pe săptămână, când ar trebui să facă două – trei operații pe zi.

Nu m-aș mai întoarce la stat pentru că știu ce m-ar aștepta acolo și știu că asta ar însemna să mă opresc din operat.

Mirabela Viașu