Politici de Sanatate

Rezidențiatul la privat: „Multă lume poate spune că face învățământ”

26 decembrie
18:08 2019
Rezidențiatul la privat: „Multă lume poate spune că face învățământ”

Interviu cu dr. Adrian Frunză, Spitalul Floreasca

Măsurile recent anunțate de ministrul sănătății, Victor Costache, vizează foarte multe aspecte legate de mediul privat, dar care se răsfrâng asupra medicilor de la stat și privat, deopotrivă. Este sistemul de sănătate pregătit să instruiască și să absoarbă 7.000 de rezidenți? Și cine își asumă responsabilitatea pentru ei? Ne răspunde dr. Adrian Frunză, medic primar chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca).

Este rezidențiatul în spitale private o măsură fezabilă?

Măsura este una bună, doar că modul în care va fi pusă în practică trebuie să fie extrem de bine studiat. Sunt deja actori pe piața de medicină privată care desfășoară cu succes activități de învățământ- și atunci nu văd de ce nu ar fi stimulați în această direcție. Pe de altă parte, multă lume poate spune că face învățământ, dar contează și dacă are ce să transmită în mod real. Ar trebui făcute astfel de colaborări în sferă punctuală, cu medici care sunt cei mai buni într-un anumit domeniu și care au disponibilitatea să antreneze un anumit număr de rezidenți pe acea zonă, pe o anumită perioadă. Însă aici intervin o mulțime de discuții. În primul rând, sunt 7.000 de locuri pentru rezidenți, deci un număr enorm. Care vor fi criteriile după care vor fi repartizați acești oameni? Vorbim de un spital privat – asta înseamnă că sigur vom avea la dispoziție un număr limitat de locuri – niciun privat nu o să primească 200 de studenți, nici măcar în condițiile în care rezidenții sunt plătiți de stat. Plus că, în mediul privat, este acea politică a pacientului de a fi mai puțin expus. Foarte mulți vor să aibă contact cu medicul curant și cu cât mai puține persoane, cu cât mai puține complicații. În spitalul de stat există un consimțământ separat de cele destinate actului medical care tocmai asta vizează – participarea la învățământul de specialitate, pe care majoritatea îl semnează. Însă în spitalul privat e altceva: pacientul vine pentru că are nevoie de tratament la un anumit doctor, să stea într-o anumită rezervă și să aibă contact cât mai puțin cu alte persoane. Totul depinde de modul în care este prezentată problema. Însă nu știu dacă sistemul privat este, la momentul actual, pregătit pentru a absorbi un număr mare de rezidenți. Sigur, finanțarea va veni de la sistemul de stat fără doar și poate, însă rămâne problema de disponibilitate și de număr de locuri, de modul în care se repartizează acestea. Va fi criteriul strict meritoriu legat de nota pe care ai primit-o la rezidențiat sau, fiind un sistem privat, vor fi și alte derapaje?

Cine își asumă responsabilitatea rezidenților în mediul privat?

Mediul privat poate este văzut ca o oportunitate. Învățământul este o activitate care impune doar resursă umană, în varianta ei clasică, și foarte puține consumabile. Asta înseamnă eficiență economică. S-ar putea ca mutarea rezidențiatului în registru privat să capete o turnură de genul acesta: accept un anumit număr de rezidenți, dar ei contribuie cumva la privat.

Deși pare avantajos, deoarece privatul capătă o forță de muncă plătită de stat, se pune problema responsabilității în fața pacientului. În sistemul de stat, se știe că rezidentul este un medic cu răspundere limitată, responsabilitatea actului medical revenind coordonatorului lui direct și, ierarhic, șefului de secție/șefului de clinică. În mediul privat, probabil, se vor face coordonatori de rezidențiat care vor prelua această răspundere. În condițiile în care medicina în privat poartă o sarcină financiară serioasă, sunt operații care ajung la sume consistente, câți vor fi dispuși să-și asume răspunderea unui eventual incident? Și, dacă va exista cineva care să-și asume răspunderea, în ce termeni se întâmplă acest lucru? Se pune problema unor asigurări mai consistente pentru rezidenți în sfera de malpraxis. Deși se vorbește de astfel de asigurări de malpraxis, nu este o acoperire reală. Au fost vreodată acoperite acele daune morale sau de alt tip în cazurile de malpraxis, că sunt câteva intens mediatizate? Ce asigurător acoperă sume de sute de mii, chiar un milion de euro? De exemplu, în sfera de chirurgie plastică, sunt asigurători care refuză să încheie asigurări de malpraxis.

O altă temă vehiculată în ultima perioadă a fost cea a medicilor care lucrează și în sistemul de stat, și în cel privat. Credeți că există o incompatibilitate?

Discuția referitoare la acest subiect are origini destul de vechi și a pornit de la consacrarea medicului ca având o profesie liberală sau de funcționar public. Dacă acceptăm medicul ca fiind un profesionist care își poate desfășura activitatea oriunde, atunci nu are sens discuția. Dacă îl consacrăm ca funcționar public, atunci avem o problemă. Dar aici cred că este vorba de o reminiscență comunistă. În modelul american, nici nu există, practic, conceptul de funcționar public pentru medici. Cele mai multe spitale, și vorbim aici de spitale de renume, au contracte de colaborare cu medicii, care sunt plătiți în funcție de nivelul de activitate pe care îl desfășoară. Există evidențe clare legate de intervențiile efectuate, inclusiv în sfera chirurgicală, drept urmare nu apar discuții legate de nivelul plății. Există posibilitatea încheierii la începutul anului fiscal a unui contract în cadrul căruia, așa cum se întâmplă și la noi cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, medicul estimează numărul de cazuri pe care le va rezolva. În consecință, își poate permite un anumit buget. Și atunci, toți sunt stimulați să lucreze cât mai mult și nu sunt limitați în a colabora doar cu o unitate. Dacă timpul le permite, pot lucra în mai multe locuri deodată, însă munca lor este certificată.

Vă referiți la un sistem total diferit de cel românesc….

Este adevărat, noi am plecat dintr-un sistem comunist, bazat pe un buget istoric, cu medicul funcționar plătit prost, pentru că ne bazam pe plățile informale, și acum vrem să ne modernizăm. Însă această modernizare se face, la noi, într-o manieră sacadată, deoarece ideile și măsurile fiecărui decident sunt schimbate de următorul. Nu există o continuitate. Dacă s- ar decide că este o problemă cu medicii care lucrează și la stat, și la privat și trebuie să se termine această cutumă, înseamnă că deja ai segregat pacienții. De exemplu, o somitate se va duce în mod clar în mediul privat, unde este recompensat mult mai bine, și atunci accesul pacienților mai modești la experiența acelui medic va fi restricționat. Într-un stat eminamente social, îți permiți, ca om politic, să faci așa ceva?

Și pentru că vorbiți de somități, există o goană după titluri, care aduc, să o recunoaștem, multe satisfacții financiare. Cât de importante sunt aceste titluri?

Titlul este, de multe ori, doar o hârtie. Oamenii trebui să înțeleagă că, înainte de a fi un cadru universitar cu o oarecare titulatură, trebuie să fii doctor. A fi doctor, de multe ori, presupune în spate niște ani de experiență, pe care nu ți-i poate oferi nimeni pe tavă. Până când n-ai stat față în față cu cazul tău, până când nu te-ai lovit de niște situații pe care nicio carte nu ți le explică, nu poți avea pretenția de a fi un adevărat specialist și, cu atât mai mult, de a transmite experiența ta altora. Dacă tu nu ai acumulat experiența necesară, cum poți să accepți rolul de formator de cariere? Am văzut și cazuri de medici cu atât de multe operații la activ, încât nu aveau, fizic, cum să le fi făcut în toți anii lor de viață. Este și o judecată a bunului-simț, până la urmă. Cred că un medic atinge maturitatea profesională abia undeva în jurul vârstei de 40 de ani.

 

de Valentina Grigore

 

Alte articole

TOP

revista politici de sanatate

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: