Reforma sistemului sanitar presupune reducerea inegalităților de acces la servicii de sănătate, consolidarea medicinei ambulatorii, digitalizare funcțională, finanțare sustenabilă și investiție constantă în prevenție. ”Fără aceste componente integrate, orice măsură punctuală riscă să rămână insuficientă”, atrage atenția prof. univ. dr. Alexandru Rafila, președintele Comisiei pentru sănătate și familie din Camera Deputaților.

Unde considerați că există cel mai mare decalaj dintre nevoile reale ale populației și politicile actuale din sănătate?

Decalajul major nu este între nevoi și politici, ci între ofertă și accesul real la servicii medicale. În orașele mici și în mediul rural, accesul la servicii de specialitate – ambulatorii sau spitalicești – este limitat. Dacă analizăm numărul de medici raportat la populație, vedem diferențe de 3–5 ori între centrele universitare și județele fără astfel de structuri. În marile centre universitare medicale, numarul de medici raportat la populatie depășește media Uniunii Europene, în timp ce în zonele slab dezvoltate este sub jumătate din această medie. Consecințele sunt evidente: deplasări frecvente ale pacientilor la distante mari, costuri suplimentare și întârzieri în diagnostic si tratament.

Sunt suficiente investițiile în infrastructură pentru a corecta aceste inegalități?

Investițiile sunt necesare, dar nu suficiente. Se construiesc noi spitale prin PNRR, spitalele regionale de urgență Iași, Craiova și Cluj-Napoca, trei centre pentru mari arși finanțate de Banca Mondială și au fost deja dezvoltate 12 centre publice de radioterapie în ultimii ani. Însă cheia rămâne resursa umană calificată.  În ultimii 3–4 ani, numărul locurilor la rezidențiat pentru medicina de familie, medicină de urgență și terapie intensivă a fost majorat semnificativ, în încercarea de a corecta dezechilibrele. Atragerea medicilor și asistenților în comunități mici depinde nu doar de salarii, ci și de condiții sociale: locuințe, școli pentru copii, oportunități pentru familie. În mandatul meu de ministru am elaborat un ghid de bune practici, împreună cu specialiști români și experți ai Organizației Mondiale a Sănătății, pentru a sprijini autoritățile locale în acest demers. Unde există implicare, rezultatele apar și există numeroase exemple în acest sens.

Cum vedeți reforma Legii sănătății?

Legea 95/2006 este extrem de stufoasă și a suferit mii de modificări legislative. Cred că este nevoie de o restructurare prin legi sectoriale distincte care să reglementeze clar organizarea sistemului, profesiile medicale si malpraxisul, precum și asigurările de sănătate. O reglementare modernă a malpraxisului este esențială pentru a reduce medicina defensivă și pentru a clarifica responsabilitatea profesională, în colaborare cu organizațiile reprezentative ale tuturor profesioniștilor din domeniul sănătății.

Care ar trebui să fie schimbările structurale esențiale pentru următorii ani?

Din punctul meu de vedere sunt două direcții majore. Prima este dezvoltarea accelerată a medicinei de familie și a ambulatoriului de specialitate. Tehnologiile actuale permit diagnosticul și tratamentul în regim ambulator sau spitalizare de zi. Spitalizarea continuă trebuie rezervată cazurilor complexe. Această schimbare este necesară atât din punct de vedere medical, cât și economic. A doua direcție este reprezentată de stimularea asigurărilor de sănătate complementare și suplimentare. Ele pot reduce timpii de așteptare, pot permite alegerea medicului și pot aduce fonduri noi în sistem, inclusiv prin deductibilități fiscale pentru angajați și angajatori. Modele funcționale există în țări precum Franța și Belgia, unde activitatea medicală suplimentară se poate desfășura în spitalele publice, după program, generând venituri pentru medici, asistenti și pentru unitățile sanitare.

Există tensiuni privind rolul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Cum vedeți această dezbatere?

Nu este o chestiune de „dreptate”, ci de obiectiv. Important este ca sistemul public să asigure pachetul de bază, iar asigurările complementare să poată fi încheiate fie la un asigurator fie public, fie privat. Problema reală este decontarea. În prezent, spitalele publice beneficiază și de transferuri bugetare pentru salarii, ceea ce nu se întâmplă în privat. O decontare unitară, care să includă costurile salariale indiferent de furnizor, ar clarifica situația și ar reduce plățile directe (out of pocket money) ale pacienților, care au ajuns la aproximativ 30% din totalul cheltuielilor de sănătate. Peste acest prag, sustenabilitatea financiară a familiilor este afectată. În Uniunea Europeană, protecția financiară a pacientului este un principiu fundamental, iar accesul la servicii nu trebuie condiționat exclusiv de veniturile unei familii.

Se investesc bani mulți în digitalizarea sistemului de sănătate. Care vor fi beneficiile?

Digitalizarea sistemului este esențială. O platformă informatică integrată funcțională ar reduce birocrația, ar permite utilizarea datelor pacientului indiferent de serviciul medical accesat, o mai bună planificare a serviciilor medicale și controlul costurilor prin reducerea fraudelor. Telemedicina poate sprijini zonele geografice cu deficit de specialiști, dar trebuie integrată coerent în pachetul de servicii și susținută de registre funcționale pentru principalele patologii.

Cum ar trebui regândit echilibrul dintre prevenție și servicii curative?

Prevenția înseamnă mai mult decât programe sectoriele de screening. Înseamnă educație și schimbare de comportament: vaccinare la copii și adulți, controale medicale periodice, alimentație echilibrată, activitate fizică, evitarea adicțiilor.

Acest comportament se formează, însă, din copilărie. De aceea, educația pentru sănătate, introdusă progresiv în școală, este esențială. Manualele și curricula sunt pregătite de Ministerul Sănătății cu sprijinul unei organizații foarte serioase -”Salvați Copiii”, însă implementarea depinde Ministerul Educației. Pe termen lung, aceasta este, cu siguranță, cea mai solidă investiție pentru sănătatea populației.