Politici de Sanatate

Realitatea sănătății mintale este una extrem de dificil de evaluat și diagnosticat

30 noiembrie
13:58 2023
Realitatea sănătății mintale este una extrem de dificil  de evaluat și diagnosticat

Interviu cu Sanda Gligu, președinte, psiholog, coordonator departament de Recuperare Holistică, Asociația Română de Terapii în Autism și ADHD.

Contextul pandemic cu efectele sale de izolare socială, creșterea costului zilnic, dezinformarea de pe rețelele de social media au degradat rapid și sever nivelul sănătății mintale a populației, cu accente în zona adolescenților și tinerilor. Astfel, „anxietatea/fobiile, comportamentele obsesiv – compulsive, tulburările de atenție și memorie, agitația psihomotrică, sentimentul de depresie și izolare socială, toate s-au accentuat sever”, atrage atenția psiholog Sanda Gligu.  

La nivel european se pune foarte mult accent pe faptul că tinerii ar trebui să participe la elaborarea și punerea în aplicare a politicilor legate de sănătatea mintală, mai ales că se confruntă cu provocări semnificative în perioadele de tranziție din viața lor. Care este situația în România?

Din păcate, conceptul de sănătate mintală în România este încă în zona subiectelor ignorate, de la actorii politici, la societatea civilă. Deși sănătatea mintală este primordială pentru o calitate bună a vieții, indiferent de educație sau vârstă, în țara noastră aceasta este încă tratată precum Cenușăreasa. Este suficient să privim bugetul alocat pentru 2023. Realitatea sănătății mintale este una extrem de dificil de evaluat și diagnosticat. Contextul pandemic cu efectele sale de izolare socială, creșterea costului zilnic, dezinformarea de pe rețelele de social media au degradat rapid și sever nivelul sănătății mintale a populației, cu accente în zona creierelor în formare, adică ale copiilor, adolescenților și tinerilor. Anxietatea/fobiile, comportamentele obsesiv-compulsive, tulburările de atenție și memorie, agitația psihomotrică, sentimentul de depresie și izolare socială, toate s-au accentuat sever. Post-pandemic, fără să avem timp de reorganizare emoțională, s-au adăugat sentimentul de nesiguranță cauzat de agresiunea militară de la graniță și efectele stresului oxidativ alimentat permanent de pande-media. Cea mai vulnerabilă zonă, cea mai expusă tuturor acestor comportamente și manifestări de dezadaptare este zona adolescenților și tinerilor. Creierul lor este extrem de solicitat. În mod firesc, în această perioadă de schimbări caracteristice vârstei, au nevoie de mediu stabil, previzibil, afectuos. De asemenea, cerința lor de autonomie și confruntarea aferentă se află la apogeu.

Sunt implicați tinerii în acest proces?

Ar fi minunat dacă i-am privi dincolo de pragul instabil psiho-afectiv și le-am redirija motivația, dorința de importanță și independență, implicându-i direct în acțiuni în care se regăsesc. Din păcate, în general, politicile publice din România nu au în centru beneficiarii. Poate doar la nivel declarativ. În realitate, actorii importanți cum sunt ONG-urile și cei din interiorul problemei, care ar putea da direcții clare, sunt slab reprezentați în forul consultativ decizional. Deși tinerii sunt o resursă extrem de valoroasă, de la inteligență la perspective diferite/adaptate trendului actual, din păcate, nu sunt fructificați. Desigur, mă feresc de tendința de generalizare. Mai sunt mici proiecte, cele mai multe la nivel local, în care sunt implicați tinerii cu organizațiile lor, vezi Alianța Națională a Organizațiilor Studențești, Consiliul Național al Elevilor ori Consiliul Tinerilor din România, dar sunt sporadice și cu impact minim. În ce privește implicarea lor în elaborarea planului de sănătate mintală, din păcate nu știu să fi fost implicați. Cred că ar fi ideal ca un procent din persoanele consultate, mai ales în zonele care îi privesc direct, cum ar fi cea a sănătății mintale (cca 75% din problemele de sănătate mintală – depresia, anxietatea; tulburările alimentare, schizofrenia etc, – se dezvoltă în timpul adolescenței), să fie atribuit tinerilor, minților sclipitoare. Ne-ar ajuta să-i înțelegem și să-i putem sprijini mai mult, iar efectele s-ar reflecta într-o sănătate mintală mai bună a viitorilor adulți.

Diagnosticarea, recuperarea și incluziunea educațională și socială a persoanelor din zona autism-neurodiversitate este întârziată sau împiedicată adesea din cauza dezinformării. De ce se întâmplă lucrul acesta și cum poate fi atenuat? Cum pot ajuta asociațiile de pacienți în acest sens?

Pe aria anumitor tulburări psihologice din zona neurodiversității s-au făcut progrese considerabile. Și mă refer aici la tulburările din spectrul autist. Adică numărul copiilor evaluați, diagnosticați și incluși în tratamente de reabilitare cognitivă, socioafectivă, de limbaj, motrică a crescut considerabil, iar faptul nu poate fi decât îmbucurător întrucât, în cazul autismului, fiecare zi în care se face intervenție terapeutică sistematică, constantă și consecventă poate face diferența în parcursul recuperării și integrării. E drept, s-ar putea încă face multe și în această direcție pentru o mai bună calitate a serviciilor, dar nu putem nega progresul privind retrospectiv. Din păcate, avem și zone ale unor tulburări psihologice care trec pe sub radarul diagnosticării și, din nefericire, se pierde timp important în evoluția lor educațională, comportamentală sau socioafectivă. Dacă este să ne raportăm la Sindrom Asperger, ADHD, tulburări de învățare etc, pentru că simptomele nu le afectează limbajul și au un IQ în medie sau chiar peste medie, ei sunt, de multe ori, nediagnosticați. Un aspect important în această zonă, care mi se pare esențial de amintit, este autodiagnosticarea sau diagnosticarea cu „Dr. Facebook”. Un fenomen extrem de periculos, care a luat amploare, mai ales când vorbim de sănătatea mintală a copiilor.  Asta face ca, din păcate, să se ajungă în cabinetele specialiștilor mult prea târziu, să se fi pierdut timp extrem de prețios în reabilitare, timp care nu mai poate fi recuperat. Este nevoie de prevenție, de campanii naționale, de conștientizare cu și despre problematica tulburărilor psihologice, pentru a intra în conștiința socială și, periodic, părintele să meargă la o evaluare psihologică cu copilul/tânărul.

Avem nevoie, de asemenea, de campanii de informare și formare a părinților în zona evoluției psihologice a copilului.

Să poată ști ce anume să urmărească la copilul lor, să poată să compare cu ritmul tipic de dezvoltare, iar atunci când observă derapaje, întârzieri, să știe la ce specialist să apeleze. Apoi, în continuare, este nevoie ca sistemul de învățământ să se upgradeze pentru a facilita incluziunea școlară a copiilor speciali. Având în vedere faptul că numărul copiilor speciali care aleg învățământul de masă este mai mare, comparativ cu cei care aleg învățământul special, este nevoie să investim în adaptarea tehnică a mediului de învățare (bănci adaptate; pupitre-bicicletă pentru hiperkinetici; diminuarea factorilor senzoriali agresivi; locuri speciale pentru calmare în cazul crizelor emoționale, materiale educaționale adaptate etc.). Adaptarea mediului trebuie să fie însoțită de formarea cadrelor didactice, care trebuie să înțeleagă această problematică a copilului special, să aibă un set de instrumente și tehnici educative adaptate. Să știe cum să relaționeze cu acești copii pentru a fi în măsură să gestioneze crizele emoționale la clasă sau să le adapteze curricula școlară. Mediul ONG-urilor din această zonă, din fericire, este extrem de activ, dar, din păcate, distribuit discriminatoriu. În orașele mari, copiii/tinerii speciali beneficiază de cele mai multe din serviciile oferite de aceste centre, în timp ce în orașele mici este o criză de profesioniști, iar în zonele rurale lipsesc cu desăvârșire. Acest lucru răpește șansa acelor copii la recuperare, la integrare, la o viață normală. Asociația Română de Terapii în Autism și ADHD desfășoară de 5 ani proiectul ,,Sunt special dar vreau la școală!”, singurul de acest fel de integrare școlară reală din România (pentru care UNESCO ne-a desemnat titlul de ,,Inovatori în Educație”). Am dus, astfel, o echipă multidisciplinară (psiholog; psihopedagog special; logoped; art terapeut; asistent educațional; terapeut comportamental) la Școala Gimnazială Nr. 131 din București – aceasta ajută concret incluziunea școlară a 40 de copii speciali. Tot în cadrul acestui proiect, formăm și coordonăm cadrele didactice, părinții și comunitatea în jurul acestor copii. Din păcate, de aceste resurse nu se pot bucura toți copiii din școlile de masă. Încercăm să ne extindem la nivel național prin diverse modalități: formând coaliții cu care să putem sprijini cât mai mulți copii, desfășurând campanii de advocacy, conlucrând cu guvernul, atunci când suntem solicitați, pentru a identifica soluții aplicabile la nivel național. Pașii sunt mici și timpul dureros de nedrept în trecerea lui, când vorbim de implicațiile pe termen lung în viețile acestor copii și ale familiilor lor.

La recenta Conferință Internațională Autism Neurodiversitate, ediția a II-a, printre temele abordate a fost și integrarea socială și profesională. Ce concluzii s-au desprins în urma discuțiilor? Ce măsuri ar trebui luate pentru a realiza această integrare?

 Conferința Internațională Autism Neurodiversitate, dincolo de pluridisciplinaritatea/interdisciplinaritatea prin care abordează neurodiversitatea, este unică în România pentru că a fost gândită să acopere toate ariile vieții persoanei neurodivergente. Scopul nostru, ca profesioniști, nu este atins dacă doar reabilităm persoana și nu pregătim și societatea, dacă nu adaptăm mediul social și nu facilităm incluziunea lor profesională, parțială sau totală în funcție de potențialul fiecăruia. Este important să privim persoanele neurodivergente nu doar prin prisma problematicii lor. Multe dintre aceste persoane au abilități în care excelează (cifre, statistici, zone de organizare matematică; capacitate de distanțare emoțională în timpul unui proces profesional stresant; capacitate de a se concentra pe detalii sau de a executa sarcini repetitive fără disconfort; abilități artistice) și pe care noi putem să le exploatăm dându-le un sens atât pentru ei, cât și pentru societate. Astfel, se poate aminti faptul că, în conferință, unul dintre speakeri a fost o persoană neurodivergentă care ne-a introdus în interiorul persoanei neurodivergente și ne-a arătat cum a folosit o parte din problematica diagnosticului transformând-o cu succes în superputere. Iar asta l-a ajutat să ajungă astăzi un foarte bun inginer în informatică și manager de top la Google România. Concluziile sunt multe, avem nevoie de o politică națională care să încurajeze inserția pe piața muncii a persoanelor neurodivergente, avem nevoie să formăm mediile de afaceri să poată înțelege persoana, să-i poată adapta programul/ mediul de lucru; avem nevoie să formăm mentori care să supervizeze aceste persoane și după. Ei ne vor aduce profit nouă, ca societate, și desigur și lor. În acest sens, Asociația Română de Terapii în Autism și ADHD a demarat proiectul ,,Diferiți dar împreună”, proiect care are ca scop informarea mediului de afaceri, a companiilor private despre problematica, dar și despre avantajele de a avea un neurodivergent angajat/partener. Care sunt acțiunile prin care pot să-și crească veniturile folosindu-i și ce anume este bine să adapteze tehnic sau ca resursă umană în acest sens. Primii pași pe care autoritățile și noi, societatea civilă, trebuie să-i facem, pentru a le facilita drumul spre integrare profesională acestor tineri, este să informăm mediile profesionale cu și despre problematica neurodivergenților. Să le arătăm superputerile lor, să-i ajutăm să pregătească mediul fizic și să formăm mentori/supervizori care să le fie aproape, pentru a-i ghida spre cea mai bună performanță profesională. Asta ne va face învingători pe toți: persoane neurodivergente independente; oameni de afaceri de succes și o societate cu mai puține poveri sociale.

Ca președinte al Asociației Române de Terapii în Autism și ADHD – „ARTAADHD”, care sunt principalele probleme cu care vă confruntați? Cum s-ar putea implica autoritățile statului în sprijinirea activității asociației?

Problematica unui ONG din zona sănătății mintale este diversă. Avem o slabă colaborare cu instituțiile statului, comunicarea este încă dificilă, greoaie și fracturată, iar asta o face ineficientă de multe ori. Și la noi, ca în toate domeniile, problematica personalului este prezentă. În profesiile de psiholog/psihoterapeut, logoped, psihopedagog special ori asistent social nu poți să lucrezi dacă nu ești echilibrat emoțional, dacă nu ești empatic, dacă nu ești altruist ca structură, iar aceste calități au devenit rarități. Dincolo de formarea profesională, această profesie este cu și despre oameni, tinerii proaspăt absolvenți nu au un management emoțional, nu au conștiința muncii, a responsabilității sociale, a apartenenței la un grup special, iar asta face dificilă și întârzie selecția personalului. Cred că ar fi de menționat aici și partea financiară, este extrem de dificil să colectăm fonduri pentru proiectele noastre, iar ulterior o parte din ele se vor întoarce în taxe salariale către stat. Mi se pare frustrant. Ar trebui ca segmentul social să fie scutit de aceste taxe. Profitul unui ONG este o societate mai sănătoasă, mai educată. Adică producem bunăstare socială, nu profit, ca un antreprenor. Ar fi ideal să avem o conlucrare instituțională, să fim interconectați astfel încât să putem urmări și gestiona împreună parcursul de recuperare și integrare al unei persoane. În acest moment, fiecare (asociații/fundații; DGASPC; ANDPCA; Ministerul Muncii și Solidarității Sociale etc.) face o anumită parte, fără ca celălalt partener să aibă cunoștință despre acțiunile celorlalți. O conlucrare mai bună, o dezvoltare a segmentului public-privat ar fi benefică, ar oferi costuri mai mici și servicii de o calitate net superioară. Avem nevoie de finanțare, pentru desfășurarea unor proiecte la nivel național, să ajungem în toate satele țării, să desfășurăm campanii, de la prevenție la tratare, cu efect direct în calitatea sănătății mintale a poporului nostru atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Comunicarea, echilibrul și conlucrarea segmentului public-privat pot face ca sănătatea mintală să nu mai fie un lux, iar asta ar crește productivitatea și bunăstarea națiunii noastre.

de Bogdan Guță

Alte articole

TOP

REVISTA POLITICI DE SANATATE

Editii speciale

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: