La începutul acestui an, la Institutul Clinic Fundeni s-a realizat prima intervenţie de haplotransplant din România. Este vorba despre un transplant de măduvă osoasă, în condiţii de compatibilitate de 50% între donator şi receptor. Deşi în Statele Unite ale Americii procedura este folosită de mai bine de 10 ani, ea a pătruns relativ recent în Europa. Potrivit medicului primar hematolog din cadrul Secţiei Transplant Medular de la Institutul Clinic Fundeni, dr. Zsofia Varady, haplotransplantul este a treia opţiune terapeutică folosită atât în Europa, cât şi în România, după ce nu s-a reuşit să se găsească un donator compatibil cel puţin 90%.
Deocamdată, au fost realizate două proceduri de haplotransplant în România. Mai exact, ce fel de pacienţi pot beneficia de o astfel de intervenţie?
Haplotransplantul înseamnă că facem transplant cu jumătate de identitate între perechi, donator şi receptor. Compatibilitate doar pe jumătate. Sigur că este un transplant puţin mai dificil şi deocamdată strategia noastră este să-l aplicăm la cei la care nu găsim donator 100% identic cu pacientul. Dacă, de exemplu, avem un pacient cu leucemie acută care are nevoie de transplant, primul şi primul pas este să căutăm fraţi şi surori compatibili cu el. Dacă nu îi găsim, căutăm donatori neînrudiţi din registrul donatorilor care să fie tot 100% compatibili cu pacientul, iar dacă nici în registrul internaţional nu găsim un donator, atunci putem apela la haplotransplant. Asta înseamnă că pacientul poate beneficia de transplant cu celule recoltate de la mama, tata sau de la copiii lui, care sunt pe jumătate identici cu pacientul. Este o metodă inovativă pentru europeni, dar care în Statele Unite ale Americii se foloseşte de mai bine de 10 ani.
Iar rezultatele sunt la fel de bune ca în cazul celorlalte tipuri de transplant?
Rezultatele nu sunt la fel de bune cu cele obţinute prin identitate 100%, dar atunci când nu găseşti niciun donator, nici în familie, nici în registru, accepţi riscurile mai mari, în ideea de a-i propune pacientului o procedură de transplant. Trebuie menţionat că aceşti pacienţi, fără transplant, nu ar avea nicio şansă.
Despre ce riscuri vorbim?
Efectele adverse sunt mai multe şi rezultă chiar din faptul că nu există compatibilitate 100%. Pacientul recunoaşte celulele pe care le-a primit că nu sunt ale lui şi poate să rejecteze transplantul, deci fie să le respingă, fie să le ucidă. În al doilea rând, celulele cu jumătate de identitate pot să atace primitorul. Deci, fie pacientul respinge transplantul, fie pacientul este atacat de noile celule, care se trezesc într-un organism străin, pe care nu-l recunosc. Sunt complicaţii de temut, dar încercăm să le dăm profilactic tratament imunosupresiv şi astfel să scădem frecvenţa acestor complicaţii.
Cele două cazuri realizate până acum au evoluat bine?
Un caz, cel care s-a realizat la sfârşitul lunii ianuarie, evoluează foarte bine, iar pacienta, spunem noi, este în afara oricărui pericol. Din păcate, al doilea caz nu a fost o reuşită. Pacienta era o doamnă mai în vârstă, de 65 de ani, care a făcut o complicaţie care nu ţine de transplantul în sine – o hemoragie cerebrală – şi, din păcate, am pierdut-o. Dacă reuşeam sa trecem de perioada aceea mai delicată de după transplant, probabil că ar fi supravieţuit, dar, din păcate, avea o vascularitate fragilă.
Sunt frecvente decesele? Nu mă refer la noi…
În literatura de specialitate, rata decesului e comparabilă cu cea a transplantului obişnuit, adică în cazul în care donatorul este 100% compatibil. Singura diferenţă între un transplant cu o compatibilitate 100% şi altul cu 50%, cum e haplotransplantul, este rata de recădere a bolii. O leucemie acută recade mai frecvent după un asemenea tip de transplant. Este nevoie de o monitorizare mai amănunţită şi mai frecventă decât la un transplant obişnuit.
Dvs. aţi fost să vă specializaţi în această intervenţie, în SUA. Cum a fost stagiul de acolo?
A fost primul meu contact cu un spital din SUA. Johns Hopkins este unul dintre cele mai mari spitale din lume şi, într-adevăr, medicina de acolo este la un alt nivel faţă de Vestul Europei, trebuie să recunoaştem acest lucru. A fost o experienţă minunată şi am simţit că în acele şase săptămâni cât am stat la ei am învăţat mai mult decât aş fi învăţat,de exemplu, în doi ani în Vestul Europei. A fost foarte intens. Ei sunt, cum să zic, o fabrică medicală. În decurs de şase săptămâni am văzut peste 50 de asemenea haplotransplanturi efectuate de ei, ceea ce este impresionant.
Mă gândesc că este nevoie şi de o pregătire specială a medicilor, pentru a face acest tip de transplant, nu?
În primul rând, trebuie să fii hematolog de meserie şi să ai experienţă în transplantul obişnuit. Nu te poţi apuca de acest lucru dacă nu ai cel puţin 5, 6, 7 ani de experienţă, pentru a şti exact care sunt diferenţele dintre cele două proceduri.
Deci s-ar putea face şi în alte spitale din ţară?
Da, nu este o procedură foarte complicată, dar este nevoie ca specialiştii din domeniul transplantului să se ocupe şi de acest tip de transplant.
Şi în privinţa dotărilor?…
Nu necestită dotări diferite faţă de transplantul obişnuit. Singura diferenţă este că în acest tip de transplant se obţin rezultate bune dacă recoltezi de la donator celule direct din măduva osoasă, o procedură mai puţin frecventă în transplantul clasic. Acest lucru presupune ca donatorul să fie dus în sala operatorie şi anesteziat general timp de o oră, o oră în care din crestele iliace, prin puncţii repetate, scoţi măduva direct din măduva oaselor, deoarece astea sunt celulele specifice acestui tip de transplant. Nu zic că nu se poate face şi din celule mobilizate, dar acolo complicaţiile sunt mai mari.
Spuneaţi că doamna care nu a rezistat haplotransplantului a aşteptat un donator timp de patru luni. Timpul de aşteptare este şi mai mare?
De obicei, când cauţi donator în registrele internaţionale îţi dai seama cam după şase până la opt săptămâni dacă ai şanse să găseşti un donator compatibil. Deci, în primele două luni te cam lămureşti. Dacă acel caz este urgent, poţi apela la un donator care este 90% compatibil cu pacientul. Se fac şi asemenea proceduri şi avem şi noi foarte mulţi pacienţi care sunt supuşi acestei proceduri – aproximativ jumătate din pacienţii care nu au donator compatibil 100% au un donator 90% compatibil. Sunt puţin mai riscante aceste proceduri, dar nu mai riscante decât haplotransplantul. Din păcate, în cazul acelei paciente nu am reuşit să găsim un donator compatibil nici 90% şi nici 80%. Am tot insistat, dar fără izbândă.
Efectele adverse sunt mai multe şi rezultă chiar din faptul că nu există compatibilitate 100%. Pacientul recunoaşte celulele pe care le-a primit că nu sunt ale lui şi poate să rejecteze transplantul, deci fie să le respingă, fie să le ucidă.
Dacă, de exemplu, avem un pacient cu leucemie acută care are nevoie de transplant, primul şi primul pas este să căutăm fraţi şi surori compatibili cu el.
Singura diferenţă între un transplant cu o compatibilitate 100% şi altul cu 50%, cum e haplotransplantul, este rata de recădere a bolii. O leucemie acută recade mai frecvent după un asemenea tip de transplant
Mirabela Viaşu
