Victoria Asanache este primul și singurul navigator practicant în oncologie din România. “Din păcate”, după cum ne mărturisește chiar ea. A fi navigator nu este o meserie deloc ușoară, presupune disponibilitate 24 din 24 de ore, convorbiri telefonice chiar și în miez de noapte, vacanțe mai puține, în care o parte din tine rămâne de fiecare dată alături de pacienți, pentru a-i liniști și a-i încuraja atunci când au nevoie. Navigatorul preia pacienții de la diagnosticare și le este alături pe toată perioada tratamentului, le explică medicația, modul în care se administrează, posibilele efecte secundare.
Înțeleg că pacienții vă pot contacta ori de câte ori au o urgență sau nelămuriri?
De foarte multe ori, pacientul nu are numărul medicului și, dacă se simte rău, preferă să aștepte până a doua zi, în speranța că se va simți mai bine. Însă cel mai bine este să nu aștepte și ei știu că mă pot suna la orice oră din zi și din noapte, pentru a face o evaluare a stării respective, în momentul respectiv. Poate acea stare este un răspuns negativ la chimioterapie sau poate fi un alt motiv în spate. A fi navigator înseamnă însă mult mai mult. De multe ori, pacienții nu înțeleg mereu explicațiile medicilor și le este rușine să întrebe. Aici iarăși intervin eu, le explic pe înțelesul lor tot ce ține de diagnostic, de tratament, de monitorizare. Îi încurajez să-și facă o listă cu tot ce ar vrea să afle, pentru ca eu să pot să le ofer informații cât mai complete și mai clare.
Relația pacient – navigator se bazează foarte mult pe încredere. Cum reușiți să le câștigați această încredere?
Cred că meseria asta poți să o faci nu numai pentru că ai învățat foarte mult sau pentru că ai avut o deschidere pentru partea medicală. Trebuie să ai și acel “ceva” de la Dumnezeu, care încurajează lumea să aibă încredere în tine. Din acest motiv, aș putea spune că există o problemă în a găsi navigatori tineri, nu pentru că aceștia nu ar fi dispuși să învețe și să practice această meserie, numai că este mult mai complicat ca o persoană tânără să câștige încrederea unui pacient oncologic. Deci, de data aceasta, vârsta reprezintă un atu pentru că tendința pacientului este să se încreadă mai degrabă unei persoane cu o anumită experiență de viață.
Este și o meserie în care te implici foarte mult emoțional, fapt care te poate împiedica să o practici…
Implicarea emoțională reprezintă o barieră mare. Și eu am trecut prin anumite momente foarte grele și mi se mai întâmplă și acum să traversez perioade în care mă simt încărcată de tot ce se petrece în jurul meu, mai ales când am de-a face cu o avalanșă de pacienți. Nu neapărat că a început să scadă vârsta la care se depistează cancerul, deși nu este deloc ușor să vezi femei și bărbați de 20, 30 de ani care ajung aici.
De-a lungul timpului, m-am străduit să gestionez aceste situații și să le accept ca atare. Ceea ce îmi oferă cea mai mare protecție din punct de vedere emoțional este faptul că epuizez toate opțiunile posibile și, astfel, nu-mi reproșez că ar fi existat lucruri pe care aș fi putut să le fac și nu le-am făcut. Această lecție o înveți din prima de la aparținători, de foarte multe ori.
Această afectare emoțională este unul dintre motivele pentru care nu sunt navigatori în România?
Nu sunt navigatori în România pentru că sistemul nu a gândit acest lucru. De exemplu, am avut o serie de discuții pentru a realiza un proiect prin care să se includă meseria de navigator în codul profesiilor din România, pentru că principala problemă este că la noi nu este recunoscută. Abia apoi, probabil, ea ar putea fi inclusă în organigrama unui spital.
Trebuie spus că în această meserie e nevoie de charismă și de multă înțelegere, dar poate cel mai important este să reușești să nu te mai gândești la propriile probleme, pentru a te concentra pe cele ale pacienților tăi. Personal, în ziua în care nu pot să zâmbesc stau acasă și încerc să-mi rezolv problemele care nu mă lasă să zâmbesc. Când sunt la spital, mă gândesc strict la problemele persoanelor din jurul meu.
Ar fi nevoie de câte un navigator în fiecare spital sau secție de oncologie din România?
Sistemul american este complet diferit de ce am încercat noi să facem aici, în sensul că ei au un sistem de navigație ce include întreaga țară. Acolo, spitalele își trimit oamenii la cursuri de navigație. Nu vorbim numai de asistente medicale, ci și de medici, și de oameni care nu au studii medicale. Un sistem de navigație nu presupune o persoană care aleargă în Spitalul oncologic din București, de la laborator la medicul oncolog, la radioterapie. Este o structură cu foarte multe persoane implicate, inclusă în sistemul medical.
Probabil că la noi nu poț să dezvolți un asemenea sistem complex. Există, însă, un fel de rețea pe care eu am creat-o în jurul meu și în care am inclus medici oncologi, radioterapeuți, chirurgi, medici de medicină de laborator, specialiști în medicină nucleară, personal administrativ care se ocupă de fișele medicale. Cu toții fac parte din sistemul meu de navigație, pentru că eu mă plimb printre ei, cu toți pacienții mei. Este adevărat că doar eu am această diplomă de navigator, însă și ei practică navigația, la fel ca în sistemul american. Diferența este că sistemul american oferă și o retribuție în plus persoanelor care fac parte din sistemul de navigație.
De multe ori, pacienții nu înțeleg mereu explicațiile medicilor și le este rușine să întrebe. Aici iarăși intervin eu, le explic pe înțelesul lor tot ce ține de diagnostic, de tratament, de monitorizare.
Cred că meseria asta poți să o faci nu numai pentru că ai învățat foarte mult sau pentru că ai avut o deschidere pentru partea medicală. Trebuie să ai și acel “ceva” de la Dumnezeu, care încurajează lumea să aibă încredere în tine.
Aș putea spune că există o problemă în a găsi navigatori tineri, nu pentru că aceștia nu ar fi dispuși să învețe și să practice această meserie, numai că este mult mai complicat ca o persoană tânără să câștige încrederea unui pacient oncologic.
Ceea ce îmi oferă cea mai mare protecție din punct de vedere emoțional este faptul că epuizez toate opțiunile posibile și, astfel, nu-mi reproșez că ar fi existat lucruri pe care aș fi putut să le fac și nu le‑am făcut.
Personal, în ziua în care nu pot să zâmbesc stau acasă și încerc să-mi rezolv problemele care nu mă lasă să zâmbesc. Când sunt la spital, mă gândesc strict la problemele persoanelor din jurul meu.
