Conceptul de continuitate asistențială, definit ca fiind procesul în care pacienții și medicii cooperează în mod activ în gestionarea procesului de asistență, se extinde dincolo de aspectele interpersonale ale asistenței, putând fi perceput ca o prelungire a timpului de relaționare medic-pacient. Această viziune nu poate descinde dintr-o evaluare a calității și din raportul cost/eficiență al serviciului. Prin urmare, este vorba despre o relație de asistență în continuă desfășurare, orientată către nevoile individuale ale pacientului, către comunicarea și gestionarea patologiilor în contextul mai amplu al vieții pacientului (Tarrant et al., 2006).
O continuitate asistențială funcțională este asociată cu reducerea riscului de spitalizare în rândul pacienților în vârstă (Counsell et al., 2007; Menec et al., 2006). În acest context se face remarcată necesitatea zilnică de a îmbunătăți calitatea asistenței care, în mod obiectiv, a atins un nivel notabil de complexitate, agravând elementele critice determinate de o deziderată integrare în sistem între variile componente de furnizare a serviciilor.
A oferi continuitate înseamnă a promova asistența centrată pe pacient (Haggerty et al., 2003), nu doar punându-l pe pacient în centrul unui sistem de servicii. Shortell (1976) definea deja continuitatea îngrijirii ca măsura în care serviciile sanitare sunt recepționate ca parte a unei succesiuni coordonate și neîntrerupte de evenimente coerente cu nevoile pacienților. Recent, accentul a fost pus pe integrarea verticală a căilor de asistență, de la domeniul specializat al centrelor spitalicești la contextul îngrijirilor primare (Gulliford et al., 2006).
Percepția continuității asistenței, înțeleasă ca evoluție continuă și coordonată a asistenței, este un element fundamental în vederea satisfacerii nevoilor pacienților (Freeman et al., 2003) și, în special, pacienții cronici, în cazul cărora este influențată mai mult de modelul de asistență decât de tipul patologiei (Cowie et al., 2009). Astfel, devine o prioritate analizarea rețelelor de servicii constituite a căror eficiență trebuie verificată mai ales în lumina schimbărilor intervenite în rândul populației de referință asistate. Trebuie neapărat înțeles în ce măsură articularea unui traseu de asistență influențează calitatea vieții pacientului. Experiențele europene precedente, de exemplu, au evaluat programele de gestiune autonomă a patologiei din partea pacienților cronici (Elzen et al., 2007), fără însă a obține rezultate satisfăcătoare.
Situația actuală în asistența orientată către nevoile vârstnicilor, în special a celor dependenți de îngrijire, evidențiază diverse aspecte grave care se pot sintetiza în unele macrocategorii:
- dificultatea de a oferi continuitate asistențială;
- dificultatea integrării socio-sanitare;
- calificarea asistenței în centrele rezidențiale și semirezidențiale;
- necesitatea de a interveni nu numai asupra nevoilor, ci și asupra posibilității de a menține capacitățile vârstnicilor;
- dificultatea de a evalua complet nevoile pacientului pentru a determina cine și cu ce competențe profesionale poate activa un proces de asistență adecvat; aceasta derivă în parte din capacitatea modestă de a extinde la toți pacienții metodologia de evaluare și setting-ul de asistență multidimensională, pe modelul de evaluare geriatrică;
- nevoia de a implementa monitorizarea și măsurarea rezultatelor de asistență (obiectivele), definite în Planul Individualizat de Asistență și Îngrijire;
- dificultatea de a constitui o bază de date care să culeagă sistematic și omogen informațiile care pot permite confruntarea diverselor realități;
- lipsa unei evaluări continue și adecvate ale case-mix-ului din interiorul centrelor rezidențiale, care nu permite marcarea evoluției nevoilor și, în consecință, adecvarea ofertei de servicii.
Monika Caracuda, fondatorul Căminului Villa Orchidea
