Lăcrămioara Stoicu-Tivadar, președinte Societatea Română de Informatică Medicală
Pornim de la cifre concrete care ne indică potenţialul aplicaţiilor eHealth şi pentru piaţa din România. La nivel global, în pofida crizei, piaţa aplicaţiilor eHealth are o dinamică rapidă. La nivelul anului 2011 era în jur de 11 miliarde de dolari, iar prognoza pentru 2016 este de 27 de miliarde de dolari, adică o creştere anuală de aproape 20% (According to BCC Research study of March 2012). O componentă importantă în dinamizarea pieţei o constituie aplicaţiile mobile asociate urmăririi stării de sănătate, fie că e vorba de parametri vitali, nutriţie fie de boli cronice. Noi afaceri pot fi dezvoltate în jurul utilizării tehnologiei wireless asociate cu echipamente medicale ce conduce la beneficii sociale şi economice.
Se preconizează că în 2050 persoanele în vârstă de peste 60 de ani vor depăși 30% din populația Europei, determinând un val în piaţă care a primit denumirea de Economie Argintie (Silver Economy). Schimbările la nivelul societăţii în aceste condiţii sunt foarte mari şi fiecare naţiune trebuie să se organizeze din timp, proiectându-şi o strategie pentru a face faţă acestei noi situaţii. Un prim pas este acela de a crea un forum în care toate părţile interesate să discute şi să creeze o viziune şi un cadru pentru noile servicii asociate cu economia ţintită pe persoanele de vârstă 60+. Sunt ţări europene care au demarat astfel de acţiuni, prin realizarea unor aplicaţii regionale pe acest domeniu; spre exemplu, în Franţa cluster-ul SOLIAGE.
Piaţa pentru persoanele în vârstă se poate extinde cu aplicaţii de well-being focalizată pe utilizarea tehnologiilor wireless (aplicaţii mobile, echipamente şi dispozitive specifice).
Astfel, aplicaţiile de eHealth aduc beneficii la nivel personal pentru cetăţeni, pacienţi, medici, asistente, manageri din domeniul medical, dar şi la nivelul instituţiilor de sănătate publică, al spitalelor etc. şi de asemenea au impact economic benefic asupra companiilor. E nevoie însă ca aplicarea acestora să fie eficientă, corectă, efectivă, caz în care au ca rezultat reducerea erorilor, scurtarea zilelor de spitalizare, ceea ce conduce în mod natural la micșorarea costurilor.
În acest context, se pot identifica două defecte majore ale abordării aplicaţiilor de eHealth. Primul porneşte de la dezvoltatorii aplicaţiilor de eHealth. Este şi aceasta o profesie care nu admite amatorism. Trebuie respectate reguli de dezvoltare specifică pentru aplicaţiile eHealth. În primul rând, trebuie ţinut cont de specificul publicului ţintă: personal medical şi pacienţi/cetăţeni. De foarte multe ori, în aplicaţiile existente, este clar că proiectantul le-a realizat pe modul de gândire al unui programator, nu al unei persoane care o va folosi în mod curent. O primă recomandare este pentru cei care dezvoltă aplicaţii de acest gen, să îşi cunoască utilizatorii. În acest fel gradul de folosire crește, iar acceptarea și învățarea lucrului cu aplicația sunt mai rapide. Astfel, costurile poate mai ridicate determinate de prima fază se pot compensa cu beneficiile utilizării mai rapide şi cu recomandările favorabile. În fond şi în România recomandarea, începând de la un instalator şi până la o universitate sau o companie, reprezintă încă o realitate. Se pare că, în mare, e o caracteristică latină, cel puţin şi în Italia se practică cu succes.
O a doua abordare greşită este cea a unor manageri din instituţii care nu implementează corect acest gen de aplicaţii. Obişnuiţi cu un anumit flux al documentelor şi al derulării activităţilor, aceştia vor forţa aplicaţia să intre într-un tipar vechi, dublând volumul de muncă al angajaţilor care vor respinge cu certitudine folosirea aplicaţiei noi şi, mai mult, există pericolul ca ei să dezvolte o reacţie negativă faţă de aplicaţii pe calculator, cu efecte pe termen lung.
Pentru a preveni acest gen de greşeli este nevoie de încurajare şi de răspândirea educaţiei focalizate pe aplicarea eHealth, locuri în care persoane de diverse specialităţi să poată să se formeze împreună, să înveţe să fie profesionişti şi să depăşim astfel stadiul de amatorism – inevitabil în orice evoluţie – în acest domeniu. Îi încurajez mereu pe studenţi să folosească tehnologia pentru aplicaţii concrete evidențiind ceea ce este nou şi spectaculos în tehnologie. Să nu accepte în meseria lor soluţii care să forţeze o tehnologie nouă să intre într-un management învechit. Spre exemplu, există soluţii de gestiune a activităţii unor cabinete medicale/spitale care „copiază” tot ceea ce se face pe hârtie şi reproduc pe calculator acelaşi lucru. Din punctul meu de vedere e complet greşit. O tehnologie nouă trebuie folosită cu toate atuurile ei pentru a dovedi că e ceva mai bun decât ceea ce a existat, că schimbarea nu înseamnă doar trecerea pe alt mediu, ci acel mediu chiar aduce eficienţă şi este un mod mai plăcut şi mai sigur de a lucra. Poţi să fii mai liniştit că acesta sesizează erorile din timp, te ajută să găseşti mai uşor datele, poţi găsi informaţii rapide despre teme de interes, ai la dispoziţie multimedia (text, sunet, video). De asemenea, te poţi interconecta cu alte aplicaţii şi de aici, jucându-ne cu cuvintele, Internetul e limita…
Odată depăşite neajunsurile amintite, o caracteristică ce ridică eficienţa aplicaţiilor şi certifică beneficiile aplicării acestora este realizarea interoperabilităţii. În acest sens, referitor la comunicarea informaţiei medicale, tendinţa este să se ajungă la un consens între CEN TC 251, care dezvoltă standardele la nivel european şi organizaţia HL7, cu sediul principal în SUA, dar cu multe filiale în Europa. În România există aplicaţii software medicale care declară că au implementat standardul HL7. Nu există exemple concrete. Deocamdată nici nu este posibil, deoarece codurile LOINC care sunt utilizate în conexiune cu acest standard nu sunt traduse în româneşte. Se pot realiza hibrizi de aplicaţii care folosesc spre exemplu tehnologii XML şi eventual codificare ICD10/CIM10, dar acestea sunt experimente şi soluţii locale.
Accesul la informaţia despre pacient la timp şi în mod corect este esenţial. Comunicarea între aplicaţii se realizează doar dacă acestea respectă standardele mai sus menţionate. IHE (Integrating the Healthcare Enterprise) este o instituţie care realizează anual o acţiune denumită Connectathon (anul acesta a fost în aprilie la Istanbul), în care câteva zile se lucrează efectiv (hands-on) pentru aplicarea standardelor, activitate care nu este foarte la îndemână şi necesită antrenament şi lucru la modul concret. România nu are încă filială, dar are companii asociate individual la IHE.
O altă problemă curentă legată de interoperabilitate se referă la dispozitivele şi echipamentele wireless utilizate în tot mai multe aplicaţii personale de supraveghere a stării de sănătate. Există preocupare şi în acest sens, Marea Britanie fiind unul din statele cu realizări în acest domeniu. Spre exemplu, UK’s National Standards Body a iniţiat în 2009 standardul BS8521 care defineşte protocoalele de teleasistenţă la nivelul semnalelor generate de către dispozitive. Acest standard va facilita interoperabilitatea dintre producători, fiecare unitate care respectă standardul putând comunica cu software-ul oricărei centrale de telemonitorizare care respectă acest standard la rândul lui. De asemenea un standard de referinţă este CEN ISO/IEEE 11073 Health informatics – Medical/health device communication standards. Asigurarea interoperabilităţii ridică în prezent probleme şi de altă natură decât cea tehnologică, din diverse perspective. Se pune problema acută a……………
