Viorel Rotilă
Prezentul articol constituie un rezumat al ideilor abordate în cadrul studiului cu același nume publicat în luna mai 2013. Studiul abordează prevederile Directivei nr. 24/2011 din perspectiva impactului anticipat al acesteia asupra sistemului sanitar românesc în ansamblul său. În cadrul articolului, am insistat pe expunerea și pe analiza acelor prevederi ale Directivei care, în opinia noastră, vor avea un impact deosebit de mare asupra modului de funcționare a sistemului sanitar românesc, transpunerea prevederilor Directivei în legislația națională făcând deja parte din măsurile de reformă ale sistemului anunțate. Cu alte cuvinte, considerăm că o bună parte din măsurile de reformă ale sistemului sanitar anunțate la nivel oficial sunt de fapt rezultatul obligației de transpunere a prevederilor Directivei în legislația națională (ex.: modificarea legislației malpraxisului, tratarea într-o manieră mai complexă a drepturilor pacientului ș.a.) sau anticipări ale efectelor acesteia (definirea pachetului de bază de servicii medicale, modificarea modului de salarizare etc.). Abordarea în această cheie ne-a permis să arătăm variante alternative de reformă împreună cu efectele previzibile ale acestora, indicând de fiecare dată soluțiile pe care le considerăm optime.
Având în vedere că autorizația prealabilă poate fi refuzată numai dacă un tratament echivalent din perspectiva eficienței poate fi obținut în România fără o întârziere semnificativă, într-o unitate sanitară ce are încheiat un contract cu sistemul de asigurări sociale de sănătate, este evident că efortul de adaptare la efectele anticipate ale acestei Directive trebuie să se concentreze pe demersul privitor la calitatea serviciilor medicale, acesta surclasând în eficiență eventualele bariere birocratice. Mai mult chiar, concentrarea demersurilor pe autorizarea prealabilă, fără a reforma sistemul din perspectiva Directivei, riscă să genereze semnificative efecte negative, determinând agravarea condițiilor de acordare a serviciilor medicale.
Având în vedere cele câteva demersuri oficiale de până acum, observăm tendința de a considera că toate serviciile medicale de care ar putea beneficia cetățenii români în străinătate sunt supuse autorizării prealabile, cu excepția medicinei de urgență. Dreptul statelor de a introduce autorizarea prealabilă este unul limitat la situații definite, neputând fi extins în niciun caz. În situația în care autoritățile din România vor cădea victime unei astfel de interpretări, vom asista la o transpunere greșită a prevederilor acesteia în legislația internă, riscând sancțiunile și efectele de rigoare. Regula în materie o constituie libertatea furnizării serviciilor medicale, corelativul fiind libertatea cetățenilor dintr-un stat membru de afiliere de a beneficia de serviciile medicale acordate într-un alt stat. Sensul Directivei nr. 24/2011 este cel stabilit în mod repetat prin sentințele Curții: resortisanţii UE pot beneficia de îngrijiri medicale într-un alt stat membru fără autorizaţie prealabilă şi pot obţine rambursare în conformitate cu tarifele statului în care au asigurare. În acest context, a reduce eforturile de adaptare a legislației la construirea unui sistem de autorizare prealabilă și a considera că prevederile sunt similare legislației actuale în domeniu reprezintă o dovadă de neînțelegere a sensului Directivei. Autorizarea prealabilă trebuie văzută ca o excepție de la regulă, împărtășind soarta juridică a excepțiilor.
Chiar dacă am fi îndreptățiți să vorbim de prevalența autorizării prealabile, situația sistemului sanitar din România este într-atât de dramatică, încât numărul cazurilor care ar avea dreptul legal de a beneficia de tratament în străinătate, deci la autorizarea prealabilă, ar fi foarte mare. Spre exemplu, faptul că un spital nu are materialele şi medicamentele necesare pentru acordarea tratamentului la care au dreptul pacienţii ar putea fi invocat ca motiv pentru solicitarea autorizării prealabile.
Refuzul acordării autorizației prealabile invocând menținerea unei capacități de tratament sau a unei competențe medicale pe teritoriul național care este esențială pentru sănătatea publică poate fi considerat îndreptățit; el ridică însă o serie de dificultăți de aplicare. În primul rând, considerăm că statului îi revine sarcina probării unei astfel de situații. Apoi, aceste capacități de tratament trebuie să respecte condițiile de calitate având ca reper standardele europene în domeniu. Nu în ultimul rând, sunt importante și……..
