Interviu cu acad. Cristian Vlădescu, directorul general al Școlii Naționale de Sănătate Publică
Subfinanțarea sistemului de sănătate, lipsa unor strategii pe termen lung și a integrării serviciilor sunt printre factorii decisivi care arată că românii întârzie să ceară criterii clare de performanță de la aleșii pe care îi votează. Ce soluții vin de la conducerea Școlii Naționale de Sănătate Publică ne spune directorul general al acestei instituții, Cristian Vlădescu, membru corespondent al Academiei de Științe Medicale.
În ce stare este sistemul de sănătate românesc?
Expresia publică în foarte multe cazuri este de nemulțumire, atât a pacienților, cât și a personalului medical. Și sunt nemulțumiți de rezultate, î§n principal. Sistemul sanitar, când este evaluat, în toate clasamentele acestea internaționale, e evaluat la rezultate: mortalitate, morbiditate, infecții nosocomiale, durate medii de spitalizare, reinternări după intervenții etc. Toți aceștia sunt indicatori de outputuri. Dacă ne uităm la ei, stăm prost. Dacă vom compara și intrările, adică resursele din România, vom vedea diferențe la fel de mari ca la ieșiri, adică la rezultate, față de celelalte țări ale Uniunii Europene. Și cel mai bine se judecă lucrurile în procent din PIB: noi avem între 4 și 5 la sută în ultimii 5-10 ani, iar media Uniunii Europene este de 8,6 la sută, deci aproape dublu. Ideea este că nu vei putea niciodată să ai aceleași rezultate cu o țară care alocă un anumit nivel de resurse, iar tu cu resurse la jumătate să speri și să crezi că este firesc să ai aceleași rezultate ca țara respectivă. Pentru că vrea să fie la fel tratat cetățeanul român ca în Viena sau ca în alte țări. Și medicii învață să facă la fel ca în Franța, ca în Belgia sau ca în Statele Unite, dar când ai resurse la jumătate, este greu să obții rezultate identice.
Ce părere aveți despre eficiența cu care este cheltuit banul public?
Noi, cu siguranță, nu am făcut tot ce am putut cu ei. Problema este dacă poți să faci mai multe în termeni de ce oferi populației. Sunt mai multe tipuri de eficiență: dacă de banii ăștia, de exemplu, s-ar investi mai mult în promovarea sănătății, în prevenție etc., firește că ar rămâne mai puțini bani pentru servicii curative, de recuperare, reabilitare, paliație etc. Ar fi mai bine așa sau mai rău? Ar fi mai eficient sistemul? Pe termen scurt, nu, pentru că oamenii care sunt deja bolnavi nu ar avea cu ce să se trateze. Pe termen lung, de la 15-20 de ani în sus, se vor vedea mai puține cancere, mai puțini bolnavi.
Ca să avem rezultate pe termen lung însă, trebuie să respectăm niște strategii care la noi se schimbă odată cu fiecare nou ministru. Cum vedeți această situație?
Ca să luăm un indicator medical, durata medie de viață a unui ministru este de sub un an. Este al 27-lea sau al 28-lea ministru în 26 de ani. Dacă ne gândim că au fost și care au stat patru ani, cel mai longeviv, atunci este și mai mică, de 4 luni. Miniștrii nu sunt puși acolo ca să facă administrație de zi cu zi, ei ar trebui să facă politică sanitară, adică să spună cum văd ei în 2-3-5-10 ani starea de sănătate a României. Ca să ajungă acolo, trebuie să știe de ce resurse au nevoie, de la câți medici, pe diferite specialități, de la ce spitale etc. Deci trebuie, întâi de toate, să facă strategie, dar ei dacă au doar câteva luni la dispoziție, nici nu-și pot face planul propriu-zis.
Și totuși, ei sunt puși politic acolo, de partidul care îi sprijină și care a fost votat la alegeri.
E o problemă de valoare aici. Ne întrebăm: e sănătatea o valoare importantă în România? Cine definește dacă e valoare importantă sau nu? Foarte simplu: electoratul, populația României, la vot, dacă există nemulțumiri. N-am văzut în nicio campanie electorală până acum sănătatea ca temă importantă. La americani, la dezbaterile pentru președinte, sănătatea este subiect pe care se câștigă sau se pierd alegerile, adică nu e un subiect printre altele. Sunt poziționări clare, cum să arate sistemul sanitar. Pe Obama Care sunt discuții nesfârșite, se dau în judecată, se blochează în Congres, în Senat, dar e o problemă majoră.
Dacă ne hotărâm că sănătatea este importantă, atunci și cei care o practică, adică medicii, sunt importanți. În Europa de Vest, cel mai bine plătiți sunt medicii și judecătorii. La noi, medicii sunt mult, mult sub alte categorii profesionale. Deci aici e o ușoară inconsistență. Ori e important și atunci aloci resurse ca pentru ceva foarte important, ori, dacă nu e important, atunci astea sunt rezultatele. Că tot m-ați întrebat: nu există o soluție simplă și rapidă. Și dacă e să fie mai multe soluții și pe termen mai lung, nu există soluții fără resurse în plus.
Poate nu am avut oameni competenți la conducere?
Știți cum e? Dacă vrei să faci ca la carte, ca să spui că e competent cineva, să evaluezi pe cineva, trebuie să ai criteriile de evaluare. Iar criteriile alea de evaluare trebuie să fie la începutul mandatului, adică atunci când vine un ministru, să vedem mai întâi programul de guvernare, indicatorii cuantificabili. După aia îl evaluezi: a dus la îndeplinire punctele pe care s-a angajat? La noi, de regulă, nu avem criterii clare la începutul mandatului. Și, până la urmă, e și asta o tehnică: dacă nu pui indicatori, nu am cum să te evaluez, nu pot să zic că ai făcut sau că nu ai făcut. Și este o procedură de comportament politic, atunci când permite electoratul.
Care ar fi principalele direcții de acțiune pe viitor?
Principala problemă pentru mine, pe termene scurt, mediu și lung, sunt resursele. Este necesară o strategie de resurse umane, o proiecție care să îți arate ce tip de medici specialiști și ce tip de profesii medicale sunt necesare. Sub zece ani, nu are rost să faci o estimare, de exemplu, pentru că atât durează formarea minimă la medici. Și nu numai cum îi formezi, dar și cum îi reții, pentru că poți să ai proceduri de formare, dar dacă nu ai strategii de retenție, ei pleacă.
Ce lipsește de mulți ani este integrarea serviciilor. De exemplu, asistența primară e un sistem sau un subsistem care funcționează separat și independent de restul. Adică, dacă toți medicii de familie se decid să trateze pacienții și să nu trimită decât cinci la sută la spital, pentru ei avantajele și veniturile sunt aceleași, dar munca e mai multă. Dacă îi trimit pe toți la spital, la fel, veniturile sunt aceleași, eventual munca e mai puțină. Dar nu există o legătură între medicul de familie și medicul specialist. Asta se numește integrarea pe verticală, pe care nu o avem deloc. Nu avem nici ceea ce în State, de exemplu, se numește case manager și nici clinical pathway, adică drumul pacientului, ce trebuie să facă el atunci când are anumite afecțiuni.
Care sunt principalele proiecte care se derulează acum în cadrul Școlii Naționale de Sănătate Publică?
Unul dintre proiecte este cel de Health Technology Assessment. Ce și-a propus și ce își propune în continuare este dezvoltarea unei metodologii unitare la nivelul Uniunii Europene pentru evaluarea tehnologiilor, tehnologii însemnând nu numai medicamente, ci și proceduri de screening, proceduri diagnostice, intervenții medicale, fie ele și chirurgicale.
Roxana Maticiuc
