Interviu cu prof. dr. Ovidiu Băjenaru — medic primar neurolog, preşedinte de onoare al Societăţii de Neurologie din România, şeful Clinicii de Neurologie, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti
Principala patologie neurologică, cea care reprezintă cea mai importantă problemă de sănătate pentru România, o constituie accidentele vasculare cerebrale. A doua mare categorie este formată din bolile neurodegenerative, urmată de epilepsie, boală pentru care s-ar putea face mult mai mult în momentul de față, este de părere prof. dr. Ovidiu Băjenaru, şeful Clinicii de Neurologie, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Ce îi lipsește sistemului medical românesc pentru ca pacienții cu aceste afecțiuni să aibă șanse mai mari de recuperare vedeți în interviul de mai jos.
Au acești pacienți, cu probleme neurologice, acces la tratamentele corespunzătoare?
Există soluții care nu sunt legate doar de medicamente, ci și de sistem, care este extrem de deficitar în România. Și aici este o problemă dureroasă pentru noi, neurologii, și care ține de foarte mulți factori, din păcate mulți din interiorul sistemului medical, printre care sistemul de neuroreabilitare.
Ce lipsește aici?
Aici lipsește posibilitatea oficială de a implica, în primul rând, neurologii. Pentru că acest domeniu, din păcate, este deținut oficial de ceea ce se numește medicina recuperatorie, care este făcută, în primul rând, sub conducerea medicilor de balneofizioterapie, care au și ei rostul lor, dar rostul lor este într-o echipă. Dar, pentru neuroreabilitare, această echipă trebuie condusă de un neurolog, pentru că vorbim despre o patologie neurologică, iar neurologul cunoaște particularitățile bolii și poate integra împreună cu ceilalți, cu fizioterapeutul, cu kinetoterapeutul, cu logopedul, cu psihologul, un program integrativ personalizat pentru particularitățile bolnavului respectiv, alături de medicația și de tratamentul specifice pe care trebuie să le ia pacientul.
Să înțeleg că este o problemă de organizare administrativă care trebuie rezolvată cum?
Sunt mai mulți factori. În primul rând, ar trebui ca la nivel administrativ și de organizare a unităților medicale să se accepte crearea de clinici de neurologie cu profil de recuperare și nu numai de clinici de recuperare care sunt, de fapt, clinici de fizioterapie conduse de medici în care în cel mai fericit caz mai există o consultanță neurologică. Dar pentru neuroreabilitare, neurologul trebuie să fie în centrul echipei, nu fizioterapeutul.
Care sunt principalele probleme ale pacienților farmacorezistenți, bolnavi de epilepsie?
Trebuie să te convingi că pacientul este corect diagnosticat ca tip de criză, trebuie să te convingi că pacientul nu are boli asociate care, de fapt întrețin criza chiar dacă se tratează corect, trebuie să te convingi că pacientul respectă orarul dozelor pe care trebuie să le ia și abia de acum încolo vorbim despre posibila epilepsie farmacorezistentă. Dacă este așa, atunci trebuie să mergem mai departe cu explorările: care sunt focarele epileptogene active generatoare ale crizelor? Atunci, aceste explorări presupun existența unor laboratoare specializate în care se pot depista cu mai mare acuratețe focarele respective. Astăzi, avem un armament foarte util și care a ameliorat mult prognosticul acestor pacienți, în sensul bun, prin chirurgia funcțională a epilepsiei, iar aici nu mă refer la chirurgia de stimulare, care este limitată ca eficacitate în timp, ci mă refer la chirurgia de rezecție de focar, care e cu totul altceva și este cea mai performantă. Un astfel de exemplu am chiar în propria clinică, în care am un grup de colaboratori care în laboratorul nostru de neuroelectrofiziologie face studii foarte aprofundate la acești pacienți și poate să depisteze, prin combinații între metodele neuroelectrofiziologice și imagistice prin IRM cerebrală, cu exactitate care sunt focarele pe care, apoi, împreună cu o echipă de neurochirurgie, să intervină să le rezece și să obțină o rată de succes mai mare.
Cum ar trebui privită această problemă în continuare? Ce ar trebui făcut?
În primul rând, ar trebui ca România să fie accesibilă în egală măsură tuturor medicamentelor care sunt disponibile și validate în momentul de față pentru epilepsie, dar, evident, sub un control medical al unor specialiști foarte competenți. Ar trebui să crească numărul de neurologi cu competențe în acest domeniu, iar noi suntem dispuși să instruim astfel de oameni. Dar chiar dacă ei învață ce să facă, trebuie să aibă și cu ce să facă.
Credeți că ar trebui să existe niște centre de excelență pentru tratarea pacienților cu epilepsie rezistentă la terapii?
Nu trebuie neapărat centre de excelență, pentru că noțiunea aceasta, din punct de vedere juridic, presupune atât de multă birocrație, că ajungi să nu o mai faci. Trebuie să existe niște centre specializate. Eu, în clinică, am un astfel de centru care nu se numește centru de excelență decât în sensul bun al caracterizării, dacă vreți, nu în sensul juridic.
Care este situația României la ora actuală? Avem specialiști, dar nu avem bani, avem bani, dar nu avem specialiști sau n-avem nimic?
Bani n-avem pentru nimic în medicină, din păcate. Și aici ne confruntăm cu situații dramatice în activitatea curentă, cu lucrurile banale. Specialiști avem puțini, dar avem. Ei pot fi suficienți ca să îi formeze pe alții. Deci asta putem face, pregătirea oamenilor, și în cadrul Societății, și în cadrul universităților de medicină. Problema mare este cu dotarea.
Ce se întâmplă în alte țări cu această patologie? Cum este situația?
În alte state dezvoltate, există astfel de centre de referință. Fiind cunoscute, pacienții sunt dirijați către aceste centre, sunt corect monitorizați, îngrijiți, există mijloacele necesare și colaborarea cu centrele de neurochirurgie. Deci noi, deocamdată, avem, practic, un singur serviciu de neurochirurgie cu care putem face asta. Am putea să avem încă două sau trei, dacă în acele secții de neurochirurgie ar fi sistemele tehnice necesare sălii de operație. Dar deocamdată nu avem decât la Spitalul Bagdasar o astfel de sală de operație.
Sunteți o persoană de mare valoare pentru neurologia românească. Cum au evoluat lucrurile de când ați început dumneavoastră această meserie?
Eu am făcut ce am putut. În primul rând, am făcut la mine în clinică: am creat un laborator de studiu al patologiei somnului, unde ne ocupăm și de epilepsie, am creat prima unitate efectiv funcțională de accidente vasculare cerebrale acute, am creat primul centru pe baza căruia s-a dezvoltat experiența și s-au extins și alte centre pentru realizarea programului de tratament al pacienților cu scleroză multiplă. Sunt câteva exemple din ceea ce am făcut, în clinica pe care o conduc, prin forțele și competența noastră. Apoi, prin prezentarea experienței noastre în special pe platforma Societății de Neurologie, prin accesul pe care l-am avut multă vreme la Casa de Asigurări, la minister, în perioada în care am fost în Comisia de neurologie a ministerului și am fost chiar președintele ei, m-am zbătut să obținem cât mai mult pentru îmbunătățirea asistenței medicale neurologice, inclusiv sub aspect legislativ, de la diversele autorități care s-au tot perindat în aceste structuri și care trebuiau să ia deciziile necesare. Dar, din păcate, din cauza evoluției politice de la noi din țară, sistemul de sănătate este cel în care miniștrii și președinții Caselor de Sănătate s-au schimbat de-a lungul anilor cu o viteză uimitoare și nu a fost o consecvență, un parteneriat între oameni care, odată ce au discutat, să aibă timp să și facă ceea ce au hotărât. Or, așa trebuie să o luăm tot timpul de la capăt, un fel de muncă de Sisif.
Roxana Maticiuc
