Interviu cu dr. Remus Nica, medic primar – chirurgie generală și oncologică la Spitalul Militar Central din București. Este specializat în chirurgia cancerului de sân, un domeniu în care operează de mulți ani cu succes. Este membru al Societății Americane de Chirurgie a Cancerului de Sân și al Societății Române de Chirurgie. Este și violonist în Orchestra Mondială a Medicilor, precum și în Orchestra Națională a Medicilor.
Trebuie să observăm frumosul din jurul nostru
De unde vă luați optimismul, de unde vă reîncărcați pozitiv, având în vedere că la spital nu vin oamenii să vă spună ce bine se simt, ci pentru că au diverse probleme?
Optimismul îl putem lua de pretutindeni. În special de la spital putem spune că plecăm cu inima mare, plină de realizări, de ce am reușit să facem pentru pacienți și împotriva bolii. Acest lucru e extraordinar de important și motivant pentru noi. În orice om și de la orice om este foarte important să încerci să preiei sau să găsești, dacă nu-ți oferă, partea sa frumoasă. Pentru că fiecare om are ceva frumos și ceva urât. De noi depinde cu ce vrem să lucrăm. Energia cu care întâmpini și cu care tratezi pe cineva, dar și modul în care comunici sunt foarte importante. Iar răspunsul acelei persoane este suma a ceea ce tu îi transmiți. De asemenea, trebuie să observăm frumosul din jurul nostru, începând de la natură, oameni, frumusețea a tot ce ne înconjoară.
În condițiile în care pacienții vin la spital cu probleme, cu dureri, cu nemulțumiri, care este momentul în care vă recăpătați optimismul?
Sunt chestiuni un pic diferite. Partea de boală este una, partea de nemulțumiri este alta. În privința bolii, legătura este directă. Pacientul vine cu boala lui să construiască, să realizeze o echipă cu medicul sau cel puțin așa ar trebui să facă. Ar trebui să vină cu încredere la persoana care ar putea să îl ajute să treacă peste momentul respectiv. Din păcate, cultura mai mult sau mai puțin dezvoltată la noi îl face pe pacient să spună „poftim, asta este boala mea, poftim povara, rezolv-o, că vin eu mai târziu să mă trezesc gata sănătos!”. E greșit așa!
Aveți tot ce vă trebuie să-l ajutați pe pacient să plece din spital vindecat? Din punctul de vedere al accesului pacienților la tot ce înseamnă tratamente de ultimă generație, medicamente, îngrijiri medicale?
Vorbim despre Spitalul Militar Central și răspunsul este: da! Din punct de vedere administrativ, în ultimii ani spitalul a avut un management constructiv, atât la nivel central, cât și la nivelul secțiilor, pot spune cu toată convingerea. Avem aparatură de ultimă generație, de foarte bună calitate, comunicăm foarte eficient și există o deschidere atunci când dorim ceva, se fac eforturi să se achiziționeze.
Fiecare medic se supraspecializează în timp pe anumite domenii, pe anumite patologii.
Așa este în străinătate, într-adevăr… În România, un chirurg operează ce i se adresează, ce îi vine la ușă, cum se spune. Pacienții vin cu diverse probleme, iar medicul respectiv, dacă are abilitățile necesare, le rezolvă. Există o paletă largă pe care o putem rezolva; sunt multe operații care îmi plac, dar operez destul de variat.
Care ar fi spectrul de operații pe care le efectuați?
Efectuez o gamă largă de intervenții chirurgicale, începând cu patologie tiroidiană, vasculară (varice), neoplazii cutanate, dar preponderent ne ocupăm de chirurgie digestivă (hernii, coleciști, apendici, eventrații, tumori benigne, dar și neoplasme situate la diverse segmente digestive). Ce-i drept, în ultimul timp m-am aplecat mai mult asupra chirurgiei cancerului de sân. Nu știu de ce. Poate pentru că este o patologie curabilă, care dă satisfacții și pacientului, și medicului. Al doilea aspect este dat de faptul că este numărul unu mondial ca număr de cazuri noi în ultimii ani, deci e necesar să fim cât mai mulți aplecați asupra acestei patologii. Este o chirurgie de suprafață și ai posibilitatea să o vezi ușor. Deși e realizată de mulți specialiști, rezultatele sunt diferite pentru că există niște mici secrete, care țin de minuțiozitatea chirurgului. Aceasta face diferența.
La ce trebuie să fie atent chirurgul când operează un cancer la sân?
E greu să descriu și nu ar fi nici elegant să comentez o operație, pentru că deja ar trebui să fac diferențe între chirurgi. Eu sunt în primul rând atent să fie o chirurgie curativă, adică să extrag tot ce este rău, să nu las în spate daune de genul mână umflată sau diverse zone de anestezie ale membrului respectiv sau ale toracelui. Deci să nu faci rău! Este o politică chirurgicală esențială! Chiar și când nu poți face bine, important e să nu faci rău!
Și trebuie, de asemenea, să pregătim terenul chirurgului plastician, care să poată readuce încrederea în sine și zâmbetul pe buze doamnelor care au suferit astfel de operații. Este foarte important că se poate reface anatomia prin implanturi, astfel încât acest handicap temporar să fie alungat după o perioadă scurtă sau chiar în timpul aceleiași operații.
Dar principalul nostru scop este cel oncologic, viața! În chirurgia cancerului mamar, rolul cel mai important îl are echipa care se ocupă de pacient. Aceasta include de la medicul de familie, care identifică problema, și medicii specialiști pe diverse ramuri, chirurgul, medicul care face ecografia, RMN, CT, medicul radiolog și apoi oncologul și chirurgul plastician, care reface și care ia toți laurii, pentru că se ocupă de chirurgia frumuseții. E normal!
Ne trebuie campanii de educație pentru sănătate mai agresive
Avem acest tumor board pentru fiecare pacient?
Da, există niște algoritmi de diagnostic și tratament care sunt respectați, cel puțin în Spitalul Militar Central. Sunt niște proceduri stabilite la nivel internațional, dar noi ne-am organizat astfel încât să fim cât mai eficienți față de pacienți, să nu se piardă timp esențial.
Câte paciente vă vin pe săptămână, pe lună?
Au fost săptămâni când am operat șase-șapte tumori și săptămâni în care am operat o singură pacientă cu patologie neoplazică mamară. Dar este îngrijorător numărul de cazuri noi. În România, în ultimul an sunt cam 1.500-2.000 de cazuri noi în plus față de anul anterior. De exemplu, în 2017 au fost în jur de 7.500 de cazuri, în 2018 au fost 9.100 de cazuri, pentru 2019 încă nu știm, pentru că nu avem cifrele. Anul trecut, la Congresul Mondial de Chirurgie a Cancerului de Sân de la Londra, la o discuție cu mai mulți specialiști reprezentativi, s-au tras câteva concluzii. De exemplu, incidența la noi este de 1 la 8, adică una din opt femei are această problemă. Este incredibil de mare! Aceeași incidență este și în SUA. La nivel european, o incidență mai mare este în zona Belgia, Luxemburg. La nivel mondial, sunt 1,67 milioane de cazuri noi pe an, iar incidența cea mai mare o găsim la popoarele asiatice, peste 60%.
În România sunt funcționale programele de prevenție?
Aici avem o problemă și avem de lucru în acest sens. În primul rând, să ne putem civiliza și educa pentru sănătate mai mult. Din păcate, am operat foarte multe cazuri depășite chirurgical nu cu o zi, două, ci cu ani, ceea ce înseamnă că nu e bine ce se întâmplă. La conferințele și congresele internaționale, când am prezentat imagini de la cazuri de acest gen, am declanșat murmur în sală. Sunt deci multe cazuri depășite chirurgical din cauza unei anumite lipse de educație, la un anumit segment de populație. Se ajunge la medic cu leziuni în stadii mai mult decât depășite. Astfel, în loc să facem o chirurgie radicală, să vindecăm pacienta, facem o chirurgie de curățare a regiunii, care este invadată, pentru că nu mai ai tegument suficient să închizi operația.
Ce se poate face pentru a repara, într-o mică măsură, efectele acestei lipse de educație?
Ne trebuie campanii de informare agresivă în media și în cabinetele medicilor de familie, pot avea un rol extrem de constructiv. Sunt și acum campanii, din ce văd la televizor, susținute de autorități publice, dar și de diverse organizații. Dar se poate face ceva mai energic, putem fi mai agresivi în mod constructiv.
O idee ar fi, de exemplu, ca orice persoană asigurată să fie obligată de la o anumită vârstă (odată era 40 de ani, în ultimii ani am avut numeroase cazuri de neoplazii de sân la paciente între 20 și 40 de ani, ceea ce înseamnă că am putea să scădem acest prag), prin medicul de familie, să meargă să se investigheze.
O dată la câți ani ar trebui să-și facă o femeie un control de acest gen?
Depinde de vârstă. Inițial, se spunea că o dată la doi ani. Practic, eu spun că autocontrolul se poate face la fiecare duș sau cât mai des. E bine ca o femeie să aibă în rutină să se autocontroleze, să se palpeze. Neoplasmul la bărbați este, de asemenea, prezent și chiar într-un procent destul de mare. Autocontrolul este esențial, după care trebuie făcută o ecografie la șase luni, un an.
Fiind pasionat de chirurgia cancerului de sân, v-ați gândit să dezvoltați proiecte în acest sens?
În urmă cu doi ani, observând trendul la nivel mondial, am tras semnale de alarmă și am propus conducerii spitalului un astfel de proiect, dorindu-mi să fim prima instituție care are un departament care ar include toate specialitățile necesare, astfel încât pacienta să iasă din acest departament complet vindecată.
Un fel de Institut al sânului…
Exact! Mi-aș fi dorit să fie în Spitalul Militar Central. Între timp, sunt spitale care au deschis secții, dar sunt plăpânde. Cu certitudine, am fi mult mai buni și chiar suntem cu ce facem, pentru că acum suntem secții separate unde, cu profesionalism, fiecare își atinge scopul. Nu este un departament, dar lucrurile merg bine și acum. La Ponderas s-a creat un departament care se ocupă de chestiunea aceasta, i-am vizitat pe colegii de acolo și am fost plăcut impresionat de ceea ce am văzut. Se poate face un spital dedicat pentru așa ceva. Dar tot nu ar fi suficient.
Pregătirea unui rezident este extrem de complexă
Cum vedeți schimbarea politicii în ce privește rezidențiatul?
Noi suntem foarte bucuroși că ne-au venit rezidenți, suntem bucuroși că putem lucra cu tineri și că le putem preda ștafeta. Cum vor evolua lucrurile și cum se perfectează ce s-a început acum vom vedea în viitor. E prematur să afirmăm că este foarte bine sau că este mai puțin bine, eu cred că este de bun augur. Tinerii sunt frumoși, sunt deștepți și, la un moment dat, pot fi și bine pregătiți. Asta depinde de cum ne aplecăm noi asupra lor, cum predăm ștafeta. Dacă același număr de rezidenți este distribuit la un număr mai mare de medici, înseamnă că timpul alocat fiecăruia va fi mult mai extins și le putem preda știință, dar le putem deveni și modele de comportament, modele de cum să trateze pacientul, de cum să îl respecte ca să poată fi respectați. E greu să ceri, dacă nu oferi! Trebuie să construim mai frumos decât până acum.
Poate fi un rezident pregătit la fel de bine la privat ca la stat?
După cum spuneam, am întâlnit colegi în diverse instituții, am întâlnit departamente care funcționează foarte bine, dar pregătirea unui rezident este extrem de complexă. Rezidentul trebuie să ia ce este bun și de la stat, și de la privat. Trebuie să aibă acces acolo unde sunt cele mai bune practici medicale. Aceasta este ideea de bază. Pregătirea lui trebuie să fie complexă și completă, pentru că noi vom fi pacienții săi. Cum îl pregătim, așa îl avem. Cum îl învățăm să respecte, așa ne va respecta!
Ce ați schimba dacă ați avea puterea decizională în ce înseamnă politici de sănătate?
Aș vedea lucrurile pe două direcții, direcția pacientului și direcția medicului. Dacă vrem să avem medici de calitate și bine pregătiți, trebuie mai întâi să ne ocupăm de această chestiune. Cu un personal medical de calitate, vom avea și pacienți care vor fi tratați profesional, vor fi respectați și vor fi și ei obligați să respecte, la rândul lor.
În acest moment am niște rețineri, pentru că statutul medicului este destul de lăsat la o parte, medicul nu este respectat cum se cuvine, nici de către pacient și nici de către colegii care conduc și care ar trebui să fie protectori, nu acuzatori. Pentru asta trebuie să cunoască adevăratele probleme, de ce are nevoie un anumit medic să poată fi un profesionist de vârf. Pe scurt, respectul față de medici este o mare carență a politicului din ultimii ani, în România. Cu alte cuvinte, medicii nu sunt respectați de colegii lor care îi conduc. Având această lipsă de respect sunt vulnerabili, se creează – de fapt s-a creat – invidia la adresa medicului onest. Nu întâmplător există, a apărut și din cauza lipsei de respect dintre doctori. Partea aceasta aș pune-o la punct: cei care conduc să fie cei în mâna cărora ne simțim în siguranță.
Partea de comportament față de pacient vine de la sine, pentru că un medic care nu merge frustrat la muncă, un medic care știe că este respectat, respectă și el! De ce popoarele din jurul nostru reușesc să respecte această castă profesională, medicii, și în România este acuzată și pusă la zid non stop? Este o întrebare la care nu reușesc să răspund. Poate pentru că am învățat să trădăm cu ușurință! De ce, după ce au crescut salariile, medicii pleacă în continuare în străinătate? Din lipsă de respect, pentru că în acest moment putem spune că salarizarea unui medic în sistemul public îi oferă, ne oferă, o viață normală, o viață fără lipsuri, ceea ce e foarte important. Pentru că înainte erau medici care nu aveau ce mânca a doua zi. Acum salariile asigură un trai decent, ceea ce este foarte bine! Și totuși…
Dumneavoastră de ce nu ați plecat?
Am avut oferte, dar nu mi-am pus nicio secundă problema. Nu cred că aș putea să trăiesc niciunde în altă parte. Este exclus să plec din cauze profesionale! Pentru că, pur și simplu, m-am născut aici, pe acest pământ și nu m-am gândit niciodată în mod serios să plec. În schimb, am o frică. Și o spun în premieră – îmi este frică ce or să facă ai mei copii. Pot spune doar atât: dacă ei vor pleca, eu plec după ei! Mai presus de pământul unde m-am născut sunt copiii mei și eu trebuie să fiu lângă ei.
Câți ani au?
16 ani cel mic și 18 ani cel mare. Ne apropiem de facultate, de studii avansate și atunci stau să mă gândesc – cel mare intră la facultate, pleacă, cel mic o să vrea clar să plece după fratele lui, pentru că așa au fost crescuți; atunci eu nu am ce să mai caut aici, fără copii.
Chirurgia din Japonia, pentru mine, este de top
Dacă ar fi să împrumutăm modele de bune practici din alte țări, ce ați prelua dvs. în activitatea pe care o desfășurați?
Eu, unul, am fost influențat și am respectat mult, medical vorbind, chirurgia japoneză. O chirurgie de vârf, caracterizată prin minuțiozitate, eleganță, delicatețe, dar și fermitate. Profesionalismul pe care l-am remarcat, la diferite congrese internaționale, la chirurgii din Japonia, m-a motivat și mi-a creat siguranță. Au fost pentru mine un model. Nu întâmplător, mulți chirurgi-șefi din SUA sunt japonezi. Când am primit aprecieri pentru lucrarea susținută de mine la un congres la Londra, anul trecut, din partea a doi profesori niponi din SUA și Japonia, pentru mine a fost extraordinar, mi s-a umplut inima de bucurie. Chirurgia din Japonia, pentru mine, este de top!
Noi nu trebuie să inventăm roata, trebuie doar să ne aplecăm cu profesionalism și să observăm lucrurile bune. Dar pentru asta este necesar să ne dorim acest lucru, să fim serioși. Ne trebuie seriozitate! Când facem medicină ca să numărăm banii în detrimentul sănătății și al vieții, în acel moment lucrurile sunt în alte dimensiuni, nu au legătură cu ce vorbim noi.
Nu am experiență în management și administrație ca să pot da lecții celor care ne conduc. De altfel, niciunii dintre ei nu au această experiență. Au însă posibilitatea să vorbească și i-ar ajuta foarte mult dacă nu ar face acest lucru. În momentul în care în fața unei caste medicale nu pui niște profesioniști recunoscuți de castă, te-ai compromis în fața întregii mase medicale și în fața pacienților. Politicul trebuie să aibă grijă pe cine pune să conducă medicii. Noi suntem reprezentați de către miniștri învestiți și de către secretari de stat, și în momentul în care în acele funcții se află persoane nepregătite sau îndoielnice, nu pot avea încrederea noastră și ne simțim jigniți. Strategiile cu algoritmi, cu înțelegeri între partide nu funcționează în medicină, nu reprezintă un răspuns pentru noi. Pentru noi, răspunsul este dat de profesionalism! În momentul în care nu îi recunoaștem pe reprezentanții noștri, ei sunt compromiși și nu vor avea aprecierea corpului medical. Fără aprecierea celor din spate, nu poți să conduci, nu poți să fii validat.
Ascultați muzică în timpul operației?
Tot timpul ascult muzică. Și în tăcere ascult. Muzica tăcerii. Tot timpul există muzică. Ea ne aduce zâmbetul pe buze, ne aduce viață, ne aduce frumusețea de la care am început discuția noastră.
de Roxana Maticiuc
