Conf. dr. Camelia Bogdănici este vicepreşedintele Comisiei pentru sănătate şi familie din Camera Deputaţilor, conferenţiar la Catedra de oftalmologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, fost director medical al Spitalului Universitar de Urgenţă „Sf. Spiridon” din Iaşi, autoare a numeroase cărţi şi lucrări de specialitate şi membră în board-ul unor prestigioase comisii de specialitate.
Un interviu realizat de Dr. Cornelia Scărlătescu
Mulți cred că se pricep la medicină. Dacă nu ești în mijlocul actului medical, nu poți înțelege decât parţial lucrurile. Sunt multe idei încetățenite despre medici și corpul medical și, de aici, există o jenă de a arăta ce lucruri se pot îndrepta.
Care au fost etapele cele mai importante din cariera Dumneavoastră profesională şi cum reuşiţi să îmbinaţi activităţile profesionale în atât de multe direcţii?
Sunt cadru didactic la disciplina Oftalmologie, Universitatea de Medicină și Farmacie Iași, încă din 1991, când am dat examen pentru postul de asistent universitar. Predam oftalmologia studenţilor şi, în acelaşi timp, eram medic rezident (atunci era posibil să dai examen chiar din primul an de rezidențiat).
2007 a fost anul în care am primit titulatura de conferenţiar, la două luni după ce am dat examenul pentru postul de director medical la cel mai mare spital din Iași. Colegii (unii dintre ei mi-au fost profesori) mi-au fost solidari şi m-au susţinut chiar şi, în 2012, când am candidat a doua oară pentru a rămâne la conducerea spitalului.
În prezent, sunt vicepreşedinte în cadrul Comisiei pentru sănătate şi familie. Am candidat la postul de deputat tocmai pentru a îndrepta lucruri sau legi pe care le-am considerat necesare ca medic și ca director. Nu mi-am dorit să fiu un simplu politician, ci un medic care să arate politicului problemele corpului medical. Sunt încă asimilată, în Iași, ca medic și nu ca politician, iar pentru mine acest lucru este o mare mândrie. Sunt încântată că tot mai mulți colegi îmi împărtăşesc părerile lor şi îmi spun ce consider că ar mai trebui schimbat – opiniile vin de la medici, asistente, psihologi. Sunt, încă, foarte multe de schimbat.
Care sunt principalele motive ale întârzierii implementării reformei sănătăţii în România?
Reforma sănătăţii este întârziată, în România, pentru că este sectorul în care nu a existat niciodată continuitate. Am avut, cred, cei mai mulți miniştri care nu au continuat niciodată un program realizat anterior. Fiecare a venit cu alte idei, iar acest lucru a costat sănătatea tuturor.
În loc să preluăm un program de sănătate funcțional, un sistem de asigurări de sănătate implementat de ani buni într-o țară europeană, am încercat “să inventăm roata”. Iar acest lucru ne costă, mai ales în lipsa unei legi a sănătății (are mult prea multe modificări).
Ar trebui realizată o lege a sănătății funcțională, un sistem de asigurări de sănătate eficient și un control riguros al serviciilor de sănătate folosite de populație (în care intră și medicaţia prescrisă), care ar fi simplu de controlat prin cardul de sănătate. Exemplul Estoniei este demn de luat în considerare – are sistemul de sănătate complet informatizat, ceea ce oferă posibilitatea de a verifica de ce servicii medicale a beneficiat fiecare cetățean precum și ce medicamente a primit sau a cumpărat.
În condiţiile în care indicatorii de morbiditate şi mortalitate în România sunt printre cei negativi din Europa, spre extreme, cum vedeţi creşterea accesului la servicii medicale de calitate pentru bolnavii din România?
Problema stă în lipsa educației medicale a populației, în lipsa prevenției adevărate.
Ar trebui impuse condiții mult mai stricte: dacă ai o anumită vârstă, trebuie să verifici anumiți parametri, de exemplu tensiunea arterială, prevenția cancerului de sân, de prostată, de col uterin ş.a.m.d. Există riscuri medicale care ar putea fi semnalate.
În plus, eu nu cred că un medic de familie care are în jur de 3.500-4.000 de pacienți poate să urmărească toată populația de pe lista sa. Eu propun ca statul să plătească absolvenții tineri de medicină, care nu au luat examenul de rezidențiat, pentru a lucra o perioadă cu medicii cu un număr atât de mare de pacienți. Ar fi un multiplu câștig: am păstra medicii în țară, am asigura prevenție și educație medicală, am cheltui mai puțin pentru afecțiuni complicate.
Care este opinia Dvs. în privinţa amânării actualizării şi publicării listei de medicamente compensate? Pacienţii români sunt printre cei mai defavorizaţi în privinţa tratamentelor noi, moderne, există demersuri din partea Comisiei pentru sănătate și familie pentru a accelera acest proces care trenează de ani buni?
Am semnalat, încă de anul trecut, că nu s-a mai actualizat lista de medicamente de o perioadă nepermis de lungă. Acum, imediat după schimbarea ministrului Sănătății, lista a fost retrasă. Foarte mulți colegi din Comisia pentru sănătate au semnalat acest aspect, ca și mulți alți parlamentari. Dar noi spunem, iar pacienții suferă în continuare.
“Chinurile facerii” listei de medicamente compensate au început în primăvara anului 2013, pe când domnul Nicolăescu declara cu fermitate că aceasta va intra în vigoare la 1 iulie 2013. Numai că, în decursul ultimului an, termenele privind apariţia noii liste au fost mereu depăşite. Aşa cum spuneam, iniţial era vorba să intre în vigoare la 1 iulie 2013, termenul-limită s-a extins pentru 1 ianuarie 2014, ca mai apoi să se vehiculeze data de 1 aprilie 2014.
Este cunoscut faptul că lista medicamentelor compensate pentru anumite afecţiuni sau boli cronice nu a mai fost actualizată de mai bine de cinci ani. În multe state, perioada dintre momentul aprobării unui medicament de către Agenţia Europeană a Medicamentului şi momentul în care acesta este prescris, în regim compensat de către medici, este una foarte scurtă. De pildă, în Belgia intervalul este de 392 de zile, în Suedia de 206 zile, iar în Austria, de numai 88 de zile. În România, s-a ajuns la situaţia inacceptabilă ca acest interval să dureze peste 2.000 de zile.
O altă problemă, în legătură cu medicamentele, este aceea că în România nu se prescriu medicamentele strict după un protocol (ghid) de boală și, de aici, uneori avem polipragmazie. De asemenea, pacienții nu spun (sau nu știu) medicația folosită și apoi apar interacțiuni care complică afecțiunile.
Se afirmă foarte des că sănătatea este subfinanţată în România. Ce ar trebui făcut în acest sens? Suplimentăm fondurile sau gestionăm mai bine resursele?
Gestionăm fondurile mai bine. Mai bine avem un CT sau RMN la două spitale mici (este mai ieftin să transporți pacientul cu ambulanța), decât să cumperi două CT-uri sau două RMN-uri. Mai puține laboratoare, dar mai bine utilate – altfel, fondurile se împart inutil. Și, cum spuneam, sunt necesari mai mulți bani în prevenție.
Sunteţi conferenţiar la Catedra de oftalmologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi. Care sunt problemele cele mai frecvente în domeniul patologiei şi asistenţei medicale oftalmologice la noi?
Sunt medic oftalmolog pediatru și am subliniat de nenumărate ori importanţa consultului oftalmologic în primii trei ani de viaţă ai copilului.
Părinții, împreună cu medicii de familie, trebuie să conştientizeze un lucru: vederea se formează până la 3 ani și se consolidează până la 5-6 ani. Dacă nu surprindem un copil cu o problemă oftalmologică la timp (cataractă congenitală, vicii de refracție etc.), după 6 ani este prea târziu. Acest copil cu probleme oftalmologice va fi un elev cu probleme de integrare, un adolescent rebel și un adult cu probleme.
Din nou, spun că prevenția ar determina o sănătate (oculară) foarte bună, dar și o integrare socială bună. În prezent, este important să realizăm o VEDERE BUNĂ, dar și o CALITATE A VIEȚII BUNĂ.
Priorităţi profesionale în următoarea perioadă:
• integrarea tuturor absolvenților de medicină;
• alegerea după dexterități a specialităților medicilor rezidenți;
• salarizarea mai bună a personalului medical;
• formarea de echipe multidisciplinare (care să includă psihologi, psihiatri, asistenţi sociali);
• creșterea încrederii și a respectului populației în corpul medical.
