Pandemia COVID-19 a atins toate colțurile lumii. Peste 10 milioane de persoane au fost afectate, iar numărul de decese depășise 500.000 la sfârșitul lunii iunie. Se așteaptă că multe persoane să fie afectate înainte de trecerea crizei. Urgența de sănătate publică globală ridică o multitudine de întrebări despre nivelul de pregătire a țărilor pe întreaga planetă de a face față, dar și de a supraviețui în asemenea situații critice.
Italia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii au fost clasate în top 30 de The Lancet 2018 Health Care Access and Health Index (HAQ), China fiind pe locul 48 în clasament. Cu toate acestea, suntem cu toții martori că aceste clasamente, precum HAQ, apar ca indicatori incerți ai pregătirii unei țări pentru o pandemie.
Erau, oare, sistemele de sănătate din întreaga lume pregătite pentru o provocare atât de gravă?
Este important să ne dăm seama că pandemia de COVID-19 s-a întâmplat inițial în țările bine dezvoltate, care au trecut sau au atins așa-numita tranziție a sistemelor de sănătate. Cu toate acestea, virusul nu diferențiază între dicotomiile bogate-sărace sau cele rurale-urbane. Este, în special, o amenințare pentru o țară precum Republica Moldova, cu un sistem de sănătate fragil, care luptă să jongleze atât răspunsul pandemic, cât și furnizarea serviciilor esențiale și de rutină. Ca multe alte sisteme de sănătate, cel moldovenesc se confruntă cu provocări fără precedent, iar factorii de decizie în domeniul sănătății sunt sub presiune pentru a implementa reforme rapide și măsuri de răspuns în timpul pandemiei. Principalele caracteristici ale sistemului de sănătate din Republica Moldova includ un nivel ridicat de centralizare, subfinanțare, un singur plătitor pentru administrarea asigurărilor de sănătate, un deficit acut de resurse umane, precum și un număr insuficient de paturi în unitățile de terapie intensivă. COVID-19 poate avea un impact și mai devastator asupra sistemului de sănătate, deoarece riscul de transmitere este foarte mare, iar pacienții sunt mai dificil de testat sau izolat în timp, deoarece prezintă simptome neclare sau sunt asimptomatici.
În pofida multor documente de politici, exerciții de perspectivă și alte studii care au rezultat din alte pandemii (SARS, MERS etc.), în vederea consolidării răspunsului împotriva unor scenarii similare, COVID-19 a reușit și reușește în continuare să ia prin surprindere majoritatea factorilor de decizie.
Acum, când există o experiență globală colectivă, comună și tragică a unei pandemii în timp real, ce se poate face pentru ca sistemul nostru de sănătate să fie mai rezistent la șocurile de această natură? Ce lacune critice și linii de eroare trebuie soluționate și ce se poate învăța din experiența țărilor care au încetinit sau stopat cu succes răspândirea COVID-19?
Măsuri concrete
Pentru a combate virusul și a proteja sistemul de sănătate, autoritățile pot face următorii cinci pași:
1.Asigurarea accesibilității la diagnostic și tratament pentru toată lumea.
O sarcină critică pentru un sistem de sănătate care se confruntă cu răspândirea COVID-19 este de a proteja sănătatea tuturor cetățenilor, prin urmare, acest lucru necesită ca atât diagnosticul/testarea, cât și îngrijirile adecvate să fie disponibile cu ușurință, accesibile și să fie asigurate într-un mediu sigur. Răspândirea acestui virus nu respectă granițele și nici nu face discriminări între oamenii săraci și bogați, chiar dacă severitatea simptomelor rezultate sau capacitatea sistemelor de sănătate de a face față diferă.
2.Identificarea la timp a noilor cazuri prin testarea pe scară largă și utilizarea activă a datelor de supraveghere poate salva vieții.
Țările cu un regim de testare riguros și extensiv au demonstrat, până acum, un succes în menținerea sub control a numărului de cazuri. Identificarea și planificarea modalității de maximizare a capacității și a resurselor de testare din timp, adaptarea strategiilor de testare pentru a ușura presiunea asupra laboratoarelor și dezvoltarea abordărilor de supraveghere cu resurse reduse sunt componente cheie ale unei strategii eficiente de testare diagnostică.
3.Ratele de deces pot fi reduse semnificativ dacă serviciile esențiale de sănătate continuă să fie furnizate maximal posibil.
Deoarece focarele de boală precum COVID-19 provoacă o creștere a necesităților în servicii de sănătate, răspunsul guvernului la această criză trebuie să funcționeze în concordanță și să fie integrat în totalitatea serviciilor medicale prestate. Serviciile de sănătate esențiale trebuie menținute și serviciile „de rutină” ar trebui să fie prioritate pentru a evita decesele (unde se poate). Trebuie, însă, să fim realiști cu privire la resursele disponibile sau care trebuie redirecționate pentru un răspuns eficient în cazul sistemului moldovenesc de sănătate, care este unul fragil. Sunt necesare măsuri adaptive pentru a asigura accesul pacienților la servicii de sănătate, medicamente și servicii medicale în timp util.
4.Eficacitatea oricărui răspuns la criza de sănătate depinde de puterea și de angajamentul forței de muncă în domeniul sănătății unei țări.
Lucrătorii medicali sunt coloana vertebrală a oricărui sistem de sănătate, ceea ce face ca bunăstarea și rezistența lor emoțională să fie vitale pentru menținerea serviciilor esențiale de sănătate. Urgențele de sănătate, cum este și COVID-19, îi expun unor suprasolicitări și pericole neobișnuit de mari, ce includ (dar nu se limitează la) o sarcină de muncă fără precedent, un stres emoțional, un risc de transmitere a bolii sau stigmă. Autoritățile pot proteja forța de muncă oferindu-le angajaților din domeniul sănătății atât echipamente de protecție individuală, cât și îndrumări cu privire la modul de diminuare a riscului de transmitere pentru ei și pentru alții. În plus, lucrătorii din domeniul sănătății pot fi susținuți prin intermediul instrumentelor digitale de formare profesională privind stabilirea priorităților pacienților prin triaj și proceduri pentru tratarea pacienților, informații despre strategiile de coping fizice și psihologice sau oportunități de a oferi consultări telefonice, dacă este posibil.
5.Este crucială utilizarea dovezilor pentru alocarea eficientă a resurselor existente.
Luarea deciziilor bazate pe dovezi este esențială pentru maximizarea și direcționarea resurselor de sănătate existente acolo unde acestea sunt cele mai necesare, ceea ce implică adaptarea periodică a capacității de supratensiune și a planurilor de urgență, pentru a răspunde la deficiențele critice de echipament.
Fiecare dintre aceste etape demonstrează importanța de a răspunde la focarul COVID-19 cu o abordare integrată care are în vedere, protejează și prioritizează cu atenție resursele disponibile, alături de nevoile mai largi ale sistemului de sănătate. Criza COVID-19 demonstrează nevoia de flexibilitate și adaptabilitate în utilizarea resurselor existente, precum și de planificare pentru a răspunde creșterii cererii.
Răspunsurile politice ale sistemului de sănătate pot fi organizate pe trei priorități cheie: mobilizarea personalului, stimularea aprovizionării și optimizarea spațiului. Lecțiile din actuala criză arată că abilitatea de a crea o capacitate de creștere pe cele trei fronturi – abordare 3 „S” – personal (staff), echipamente și consumabile (supplies) și spații (space) – este o caracteristică cheie a sistemelor de sănătate rezistente.
de Dr. Inga Pasecinic, director revista Politici de Sănătate, ediția Republica Moldova
