Interviu cu prof. dr. Dorel Săndesc, manager Spitalul Clinic Județean de Urgență ”Pius Brînzeu” Timișoara

 Trauma nu este doar o urgență medicală, ci o realitate constantă și dramatică a societății moderne. Potrivit prof. dr. Dorel Săndesc, atunci când sunt luați în calcul anii de viață pierduți, traumatismele devin principala cauză de mortalitate, afectând în special persoane tinere și active. În acest context, sistemul medical are nevoie de centre specializate, echipe multidisciplinare și o abordare integrată a pacientului, dincolo de faza acută a tratamentului.

Cât de important este traumatismul în contextul sănătății publice?

Traumatologia și neurotraumatologia reprezintă un domeniu de importanță majoră, cu impact semnificativ asupra sănătății publice. Dacă privim statisticile mortalității generale, bolile cardiovasculare și neurovasculare ocupă primele locuri. Însă, atunci când analizăm anii de viață pierduți, trauma este pe primul loc. Motivul este simplu: vârsta decesului în traumă este mult mai mică decât în cazul bolilor cronice.

Este o patologie cu un caracter dramatic, pentru că afectează brusc persoane aflate, de regulă, în stare bună de sănătate. Majoritatea cazurilor sunt accidente rutiere, deci oameni activi, în plină capacitate profesională și socială.

În ultimii ani, s-a schimbat ceva în tipologia acestor traume?

Da, din păcate vedem o diversificare a cauzelor. Pe lângă accidentele rutiere, apar tot mai frecvent dezastrele: pandemii, inundații, cutremure, conflicte armate sau atacuri teroriste. Fiecare generație își imaginează că trăiește într-o perioadă stabilă, dar realitatea demonstrează contrariul.

Trauma este, în esență, o constantă a evoluției societății umane. Nu știm sub ce formă va veni următorul dezastru, dar știm cu certitudine că va exista.

Care este cea mai severă formă de traumatism?

Traumatismele cranio-cerebrale sunt cele mai severe. La nivel internațional există o conștientizare a impactului lor, însă încă nu suficient de puternică. Este nevoie de programe și strategii similare celor existente pentru bolile cardiovasculare sau oncologice, inclusiv finanțare dedicată. Îngrijirea acestor pacienți este multidisciplinară și începe în terapia intensivă, unde sunt tratați în faza acută, în echipe complexe. Ulterior, parcursul lor continuă prin neurologie, psihiatrie, recuperare și psihologie. Este un traseu lung, care nu se termină odată cu intervenția chirurgicală sau externarea din ATI.

În plus, pacientul traumatizat nu este doar un caz medical, ci o persoană cu o identitate afectată. Mulți supraviețuitori nu mai sunt cei de dinainte de accident, iar acest lucru generează suferință psihologică majoră.

De aceea, psihologia și recuperarea sunt esențiale. Vorbim despre „povara supraviețuirii” sau sindromul post-ATI, o realitate adesea ignorată. Pacientul trebuie ajutat să își accepte noua condiție și să își reconstruiască viața. Dorim să dezvoltăm un fel de serviciu de tip ICU clinic — o clinică de terapie intensivă post-externare, în care pacientul să se poată adresa, să i se explice toate aceste lucruri și, astfel, să fie ajutat.

Recent  am modificat ordinul care reglementează organizarea secțiilor ATI. A crescut numărul de psihologi, printre altele, precum și capacitatea de recuperare precoce în ATI. Putem avea acum atât medici, cât și servicii de recuperare.

Avem resursa umană calificată pentru gestionarea traumelor?

Trauma reprezintă un domeniu de supra-specializare, indiferent de specialitatea de bază – fie că vorbim despre neurochirurgie, chirurgie generală sau ortopedie. Practicarea eficientă a medicinei de traumă presupune un nivel ridicat de expertiză și o expunere constantă la cazuri de acest tip.

În România există însă un deficit important în ceea ce privește formarea și pregătirea medicilor în acest domeniu, precum și dezvoltarea unor centre dedicate exclusiv traumatologiei. În prezent, există totuși astfel de structuri, inclusiv servicii de traumă în care activitatea este concentrată aproape exclusiv pe acest tip de patologie. În aceste centre, medicii dobândesc experiență directă și continuă, ceea ce contribuie semnificativ la creșterea nivelului de competență profesională.

Se observă clar diferența dintre secțiile care tratează ocazional pacienți traumatizați și cele profilate în mod constant pe traumă, atât în ceea ce privește experiența echipelor, cât și rezultatele clinice. De aceea, este esențial ca anumite secții să fie modernizate și organizate astfel încât să includă programe structurate de pregătire specifică în traumatologie.

O soluție deja utilizată și validată este formarea prin expertiză și training în centre cu experiență consolidată în acest domeniu. În România există câteva astfel de centre, iar colaborările și schimburile internaționale reprezintă un element esențial în dezvoltarea competențelor. Diferența de rezultate între o secție cu expunere limitată la traumă și una specializată este semnificativă și subliniază importanța unei pregătiri continue și concentrate în acest domeniu.

Ce ar trebui să conțină un program național pentru traumă?

Un astfel de program trebuie să fie complex și integrat. Eu am fost implicat în dezvoltarea unor programe naționale de sănătate și știu cât de importantă este finanțarea dedicată. Pentru traumă este nevoie de materiale și echipamente specifice, infrastructură modernă, echipe multidisciplinare, recuperare precoce și extinsă, suport psihologic, reintegrare socială și profesională. Nu este suficientă doar intervenția chirurgicală sau ATI. Este un parcurs complet al pacientului.

Cum ar trebui dezvoltat sistemul de centre de traumă în România?

Este nevoie de centre bine organizate, cu personal specializat și pregătire continuă. Nu este suficient să existe o secție pe hârtie. Experiența internațională arată că expertiza face diferența. Centrele care tratează frecvent traumă au rezultate semnificativ mai bune.

Trauma nu poate fi eliminată, dar poate fi gestionată mult mai eficient prin prevenție, educație, infrastructură, finanțare și organizare medicală integrată.

Este un domeniu dificil, dar cu mari satisfacții profesionale, pentru că uneori reușim să salvăm vieți care păreau pierdute.