Interviu cu Laszlo Attila, președintele Comisiei pentru sănătate și familie din Senat
Sănătatea devine din ce în ce mai mult o vedetă a interesului public. Care sunt consecințele măsurilor politice care s-au luat până acum și ce urmează?
Neexistând un consens, suntem în situația ca după 30 de ani și 39 de miniștri, de fiecare dată când se schimbă un ministru, se ia buretele și se șterge ceea ce a făcut cel dinaintea lui, fără ca proiectele să fie terminate. La ora actuală, suntem în situația în care noi punem în aplicare, punctual, în baza acelor discuții pe care le-am avut în anii precedenți, modificările legislative pentru buna desfășurare a acestor demersuri. Una dintre prioritățile acestui mandat a fost majorarea salariilor în sistemul public. Acest lucru își va face efectele parțial, dar ceea ce mă bucură este că nu mai este acel deficit de personal, de exemplu, în unitățile mai mici. În schimb, ni se solicită, din ce în ce mai insistent, o diferențiere a finanțării instituțiilor în funcție de rezultatul intervenției și în funcție de competența și calitatea actului medical. Mai exact, se referă la faptul că, din păcate, sunt multe instituții care nu își rezolvă cazurile care intră în competența lor, iar acest lucru se vede mai acut în weekend, când crește numărul transferurilor către unitățile mari. Ceea ce este ciudat este că de fiecare dată cazurile acestea se agravează în weekend sau, dacă este în timpul săptămânii, după ora 17:00. Acum ne pregătim să găsim o soluție pentru ca, pe de o parte, să se facă o clasificare a spitalelor, iar pe de altă parte, acum negociem la ce nivel se transferă o astfel de decizie, pentru că și în cadrul unităților medicale va trebui diferențiat cel care lucrează mai mult sau mai eficient. În orice caz, managementul unității sanitare este cel care poate să diferențieze la salarizare personalul medical și nu un ministru sau parlamentul. Este o problemă de bucătărie internă. De asemenea, căutăm soluții privind continuarea descentralizării la nivelul deciziilor privind structurile pentru o unitate, organigrame pe necesități de personal și pregătirile pentru a fi implicate cât mai multe unități medicale în procesul de formare postuniversitară a rezidenților.
O altă direcție de lucru se referă la asigurarea sustenabilității sistemului de finanțare din sănătate. A venit momentul să introducem sau să aducem acele modificări care introduc indicatori de performanță la nivelul programelor naționale. Adică, să ne uităm care este rezultatul pe care l-am obținut în funcție de sumele pe care le-am investit, cu toate problemele secundare care denotă de aici, cum ar fi obligativitatea utilizării registrelor. Se pare că fără măsuri coercitive nu prea merg lucrurile, în condițiile în care sunt trei registre în cazul cărora decontarea de către Casă este condiționată de prezența în registru: ortopedie, reumatologie și dializă.
Nu am înțeles, ceilalți de ce nu pot
să facă la fel?
Am reușit, în sfârșit, să discutăm și, din punctul nostru de vedere, am dat un acord favorabil Agenției Naționale de e-Health. Îmi doresc să facem trecerea de la sistemul dual de finanțare la cel bazat pe rezultate. Atunci când vorbesc de sustenabilitate, mă refer și la accelerarea demersurilor legate de prevenție primară, secundară, terțiară și de screening. Pentru că 7 octombrie este ziua semnării ultimului acord pentru cancerul colorectal, este foarte probabil ca numărul cazurilor detectate – sau al celor despre care știm – să crească, odată cu implementarea acestor programe de screening în oncologie, în boli cardiovasculare, TBC, și atunci trebuie să fim pregătiți și să creăm acel cadru legal în care să fii mai maleabil, atunci când se impune.
Trebuie să o spunem franc și corect că la ora actuală, datorită eforturilor investițiilor făcute la nivelul guvernamental și datorită demersurilor pe care le-am făcut la nivelul Comisiei împreună cu colegii de specialitate, cred că ajungem la cea mai mare rețea publică de radioterapie din Europa. În sfârșit, am ajuns la un nivel rezonabil, undeva pe la media europeană a numărului de intervenții în cardiologie intervențională în caz de infarct și, într-un timp relativ scurt, am făcut niște progrese extraordinare în cazul trombolizei.
Ce presupune descentralizarea despre care vorbeați mai devreme?
Asta înseamnă că, la ora actuală, datorită reglementărilor, practic orice suplimentare – modificare de structură, de organizare a paturilor – are nevoie de acordul ministerului. Suntem în situația ca foarte multe unități spitalicești în cazul cărora transferul de proprietate s-a făcut către autoritățile locale, în continuare, să fie nevoite să ceară aprobări de la București și foarte multe stau cu secții făcute, renovate, dar până nu au acest aviz, nu pot angaja și nu pot anunța că au posturi disponibile. În același timp, aștept cu nerăbdare ca instituțiile de învățământ superior să se decidă cum vor să formăm rezidenții. Am creat cadrul legal ca spitalele județene, spitalele municipale sau secții d-ale acestora să fie incluse în formarea practică a rezidenților. Pentru acest lucru însă, ar trebui ca fiecare specialitate și fiecare unitate de învățământ superior medical să se oprească pe specialități astfel încât să fie trunchiul de bază teoretic de doi, trei ani în centrul universitar, după care sunt acele centre unde se poate transfera rezidentul să își facă formarea practică. Trebuie stabilit în ce fel acredităm și care este relația centrului de formare și a personalului de acolo cu universitățile.
Tot despre descentralizare vorbea și guvernul, atunci când a semnat memorandumul propus de MADR care prevede trecerea DSP-urilor în subordinea autorităților locale. Este bună o astfel de măsură?
Cred că aici discuțiile nu sunt finalizate, chiar dacă este o viziune destul de interesantă a guvernului. Când vine vorba despre problema controlului în sănătatea publică, niciun stat nu renunță sau nu își descentralizează o astfel de activitate. Este vorba despre siguranța populației, este vorba de o activitate de control, și de prevenție, a stării de sănătate și a factorilor care pot influența sănătatea. Nu recomand nimănui să renunțe la ea. Este o specialitate grea, e un număr foarte restrâns de persoane care se pricep la acest lucru, dar cred că am avut suficiente exemple și la noi în țară cu diferite probleme de sănătate care ar fi putut degenera în probleme mai mari și este datoria oricărui stat din această lume să își mențină capacitatea de control și capacitatea de intervenție, când se impune.
Cum se mai poate implica privatul în sistemul de sănătate?
Acum căutăm soluțiile de decontare, de exemplu, pentru acele intervenții care se făceau până acum în alte țări. Trebuie să vedem care va fi modul de decontare, în ce situații, pentru cine etc. Părerea mea este că, în ciuda tuturor eforturilor care s-au făcut în ultimul timp și a investițiilor care s-au făcut în sectorul public, sfera privată își are rolul de a suplini și de a deveni complementară unui sistem existent, dar care n-a reușit să fie adaptat foarte repede și la nivelul întregului sistem. Trebuie să ținem cont și de părerea lor, pentru că se apropie vertiginos de un procent de 20% din activitatea din sistemul sanitar, în condițiile în care doar o mică parte, adică doar 6 sau 7 la sută din banii de la Casă, ajunge la furnizorii privați.
de Roxana Maticiuc
