Politici de Sanatate

În sănătate, România ar putea urma modelul turcesc

13 iulie
17:33 2018
În sănătate, România ar putea urma modelul turcesc

Interviu cu dr. Tiberius Brădățan, subsecretar de stat în Ministerul Sănătății. Autor: Roxana Maticiuc.

Cine este Tiberius Brădățan?

Tiberius Brădățan este medic primar medicină de urgență, absolvent al Facultății de Medicină a UMF Iași promoția 1996 și angajat al Spitalului de Urgență „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava. Am avut și o perioadă scurtă, de un an, în care am lucrat ca medic de familie. Am prins exact implementarea reformei din sănătate la momentul apariției înscrierilor pe lista medicului de familie. Practic, acolo am venit în contact cu diferite patologii, motiv pentru care mi-a fost ușor să optez pentru medicina de urgență. Într-un fel, medicina de urgență este o regină a specialităților medicale, întrucât în mediul ultratehnologizat din camera de resuscitare ai la îndemână aparatura cu ajutorul căreia poți cu adevărat să faci minuni.

După acel an, am intrat în rezidențiat la medicină de urgență și din 2002 am lucrat ca medic de urgență, angajat la Spitalul Județean din Suceava. Am fost și purtător de cuvânt al spitalului, timp de aproape opt ani, am avut și un mandat de trei ani în funcția de director medical al spitalului.

De nouă luni, sunteți în Ministerul Sănătății, în funcția de subsecretar de stat. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această schimbare?

Să fiu demnitar… o provocare și o onoare pentru mine.

Care sunt neajunsurile pe care le-ați trăit având toate acele roluri și funcții în cadrul Spitalului Județean din Suceava și pe care poate că acum ați vrea să luptați să le schimbați?

Să știți că, din punctul acesta de vedere, pot să consider că am avut noroc. Spitalul din Suceava a oferit condiții foarte bune de lucru pentru angajații săi, mai ales în ultimii ani. Am intrat la facultate în 1990, imediat după Revoluție, eu neprovenind dintr-o familie de medici sau care să aibă legătură cu sistemul medical. Am fost motivat și am intrat în sistem cu candoarea vârstei și cu acel sentiment că pot schimba lumea și că medicina este mai mult o artă decât o profesie, că este guvernată de un jurământ, jurământul lui Hipocrate care este plin de noblețe. Evident că anumite elemente ulterioare mi-au arătat că nu totul este atât de romanțat și că viața nu este așa de frumoasă cum o vedem noi la douăzeci de ani, dar acest lucru nu m-a dezamăgit, ci m-a provocat. Medicina, pentru mine, a pornit doar din pasiune, din dorința de a explora. Ce mi se pare acum, la vârsta maturității, că nu am înțeles foarte bine la acel moment în sistemul sanitar românesc, este acea percepție că medicului căruia trebuie să i se dea ceva, că medicul trebuie să primească un cadou ca să își facă datoria. Nu am înțeles de ce în zona noastră era în mod categoric o cutumă: îl jigneai pe omul venit de la țară, dacă nu acceptai mica lui atenție. Pe de altă parte, am avut onoarea și bucuria de a lucra cu niște profesori care nu ne-au insuflat acea dorință de înavuțire, de a cere sau de a aștepta de la pacient. Și eu, și soția mea suntem medici de urgență și, niciodată, niciunul dintre noi nu a considerat că pacientul îi datorează ceva. Pentru asta, trebuie să mulțumim celor care ne-au format, profesorilor și părinților, mediului din care am provenit.

Care sunt atribuțiile dumneavoastră în minister?

Noi suntem o echipă și funcționăm după principiul „toți pentru unul, unul pentru toți”, deci acolo unde este nevoie, acolo lucrăm și trebuie să răspundem oricărei provocări, dar evident că fiecare dintre noi are și un domeniu de activitate bine definit prin ordin de ministru. În momentul de față, mă ocup de relația cu patronatele și sindicatele, respectiv dialogul social. În perioada care a trecut, au fost probleme legate de aplicarea legii salarizării, însoțite de proteste ale angajaților din sistemul sanitar, ceea ce a determinat inițierea unor negocieri între Ministerul Sănătății, Ministerul de Finanțe, Ministerul Muncii, pe de o parte, și organizațiiile sindicale, pe de altă parte. Au fost zeci de astfel de întâlniri, toate având ca scop eliminarea deficiențelor semnalate în aplicarea legii și instaurarea unei atmosfere calme de lucru în sistem, pentru beneficiul pacienților.

Care sunt câteva dintre provocările pe care le-ați identificat, venind în Ministerul Sănătății, în afară de legea salarizării?

Îmi doresc foarte, foarte mult să găsim o soluție de creștere a accesibilității pacientului la serviciile medicale. Pentru a asigura un acces mai bun, cu precădere în orașele mici și în mediul rural, aici trebuie să funcționeze eficient centre de permanență, care să rezolve cazurile ce țin de competența medicilor de familie din aceste centre sau să direcționeze pacienții către medicii specialiști din ambulatorii. Altfel, pacienții vor continua să vină în urgență pentru orice problemă de sănătate, acolo unde sistemul nu le refuză accesul, unde se întocmește fișa de urgență și se efectuează consultul medical. Acest lucru face ca aglomerarea din sistemul de urgență să fie foarte mare. O altă soluție pe care eu o propun pentru descongestionarea activității din unitățile de primire a urgențelor este să ne întoarcem la sănătatea prin educație. De la cei 7 ani de acasă și mai apoi din școală, trebuie să învățăm copiii, să învățăm tinerii cum să fie sănătoși. Aici intervine rolul educației. Am fi surprinși cât de multe pot să înțeleagă copiii la vârsta la care noi considerăm că ei doar se joacă.

Alte provocări ar fi: scăderea numărului infecțiilor nosocomiale prin creșterea standardelor igienico-sanitare din unitățile spitalicești, elaborarea codului de legi ale sănătății, în care vor intra și legea vaccinării, și legea profesiilor din sistemul de sănătate, implementarea HTA (Health Technology Assessment) pentru a asigura accesul pacienților români la cele mai noi tehnologii medicale și tratamente inovative, precum și dezvoltarea și eficientizarea continuă în cazul sistemului de urgență.

Cum ați decis să renunțați, cel puțin pentru moment, la medicina de urgență în favoarea unor atribuții administrative?

Considerând că acest pas reprezintă o provocare și o onoare. Am să încep cu onoarea, pentru că niște colegi s-au gândit la mine că aș putea să îi reprezint cu cinste, iar provocarea vine din faptul că acum pot promova la un nivel mai înalt politicile de sănătate care ar ajuta întregul sistem. Mai mult decât atât, știți că atunci când ești la periferie, te uiți spre centru cu alți ochi… și am vrut să văd dacă de aici lucrurile au aceeași perspectivă. În echipa actuală a Ministerului Sănătății, îmi place să cred că lucrurile se văd la fel, adică suntem cu picioarele pe pământ, oameni care au venit cu experiența acumulată în profesie și care au cunoscut și munca de jos, elemente pe care le consider foarte importante. Trebuie, de asemenea, să nu uităm de unde am plecat, iar pe mine m-a ferit cel de sus, în ultimele nouă luni, de această greșeală.

Cum vedeți, ca profesionist în domeniul Sănătății, schimbările dese de miniștri și de echipe ministeriale?

Este un moment în care zic eu că trebuie să rupem blestemul acesta al sistemului sanitar românesc care schimbă mult prea des echipa ministerială. Și am să spun și de ce. Vorbeam ceva mai devreme despre strategie, despre pachete de legi și despre acțiuni administrative ale ministerului. Toate acestea necesită pregătire, înainte de a fi puse în practică. Este imposibil ca în cinci-șase-șapte luni, având în vedere nivelul de muncă și nivelul de concentrare de care este nevoie, să poți să vezi rezultate. Fizic nu este posibil. De multe ori, un an durează până când se formează o echipă, până când se sudează, timp în care nu se face performanță, după care încep să se creioneze politicile de sănătate. Trebuie să ai răbdare, înțelegere și trebuie urmărit modul în care se formează echipa. Pentru a construi ceva durabil, e nevoie de o fundație solidă. Punerea în aplicare a strategiei Ministerului Sănătății presupune o colaborare strânsă cu alte ministere, precum Ministerul Educației Naționale, Ministerul de Finanțe, Ministerul Dezvoltării Regionale, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Justiției, în vederea integrării în Programul de Guvernare 2016-2020. În acest context, cel mai mare dușman al nostru este timpul. Să nu uităm că, din momentul în care începem să implementăm politicile noastre de sănătate și până când se vor vedea primele rezultate, trebuie să treacă un interval de unu-doi ani.

Ce sistem de sănătate am putea lua drept model pentru România?

Un model care mie mi-a fost foarte drag este modelul turcesc. În Turcia a fost o înțelegere, un pact politic pe sistemul de sănătate, prin care unei persoane i-a fost încredințat mandatul de ministru timp de două legislaturi, cu niște termene foarte clare. Politicul și-a asumat că două mandate nu schimbă omul respectiv. În primul mandat, ministrul și-a format echipa, și-a făcut analizele, a solicitat prezența unor experți internaționali și a făcut un plan. În al doilea mandat, s-au așezat lucrurile. O primă măsură luată în Turcia a fost creșterea salarială, măsură care a fost luată și de guvernul nostru. În România, la fel cum era și în Turcia pe vremea aceea, nivelul de salarizare din sistemul sanitar era sub media salarizării din sectorul public; medicii erau un fel de sclavi, având în vedere și nivelul de muncă și de responsabilitate pe care îl au. În acest moment, avem salarii de peste 1.500 -2.000 de euro, în timp ce minimul pe economie este de 400 de euro. De acum, vom începe să cerem și criterii de performanță în acord cu salariile. Avem medici foarte buni în România, îi avem mai bine plătiți, iar acum trebuie motivați și să facă ceea ce au fost pregătiți să facă, dar la standarde de înaltă performanță. Și de aici intrăm în politicile sanitare pe care le elaborează Ministerul Sănătății, de la criterii de performanță stabilite pentru manageri, pentru medici, la modul în care toate se întrepătrund cu sistemul privat.

 

Alte articole

TOP

revista politici de sănătate

Abonează-te la newsletter

:
: