Politici de Sanatate

Ne lipsesc protocoalele și mândria națională

21 decembrie
14:03 2017
Ne lipsesc protocoalele și mândria națională

Interviu cu dr. Hadi Rahimian, medic primar obstetrică-ginecologie

Dr. Hadi Rahimian este unul dintre puținii specialiști în medicină fetală de la noi din țară și autorul unor operații intrauterine pe care numai el știe să le facă în România. Consultă sute de viitoare mame în fiecare lună, dar își face timp și pentru voluntariat în spitalele de stat, ca să îi învețe și pe alți medici să salveze viața bebelușilor aflați încă în burta mamei. de Roxana Maticiuc

Se spune că medicina pediatrică este grea pentru că un copil este un pacient delicat și dificil. Cum ați ajuns să tratați pacienții care nici măcar nu au ieșit din burta mamei?

În obstetrica patologică, sau medicina materno-fetală, așa cum se numește mai nou acest domeniu, se consideră că fătul este un alt pacient, distinct față de mamă, deci trebuie tratat separat. Eu m-am axat pe acest domeniu pentru că mai sunt foarte multe lucruri de făcut, de descoperit. Și nu doar la nivel de România, ci și la nivel mondial. Mi-a fost greu să mă decid pe ce vreau să mă axez, pentru că mereu apar lucruri noi, implementarea lor înseamnă să îți asumi riscuri, iar în România legislația nu este foarte clară în acest domeniu. Mi s-a întâmplat ca un făt să moară în burta mamei acum vreo 15 ani pentru că n-am găsit pe nimeni în România să-i facă o transfuzie intrauterină. Acesta a fost factorul declanșator care m-a făcut să merg mai departe pe medicina materno-fetală.

Dumneavoastră, pe vremea aceea, profesând unde?

Eram la Spitalul Cantacuzino. Dar ca să învăț acest domeniu cât mai bine, am mers în mai multe centre, pentru că nu există un singur loc unde să te învețe de toate. Eu știam deja să fac, de exemplu, amniocenteze, CVS (cariotip din vilozități coriale), făceam ecografii. Apoi am învățat cum să fac cordocenteză, după care am început să pun diverse șunturi pentru acumulări de lichid din cutia toracică, tratam bebelușii care nu puteau urina în mod normal intrauterin și din această cauză faceau o vezică foarte mare, motiv pentru care se pune un șunt vezico-amniotic sau toraco-amniotic.

După, am început cu fetoscopiile. Asta presupune intrarea cu o cameră în cavitatea uterină, unde faci apoi diverse intervenții. Am început cu intervenții care se făceau pe anexele fătului, adică pe cordonul ombilical sau pe placentă, în special în sarcina generală pentru sindromul transfuzor – transfuzat: să coagulezi vasele de sânge care trec de la un făt la altul astfel încât să echilibreze circulația de sânge dintre cei doi feți. Au urmat intervențiile pe făt, cum este cea pentru hernie diafragmatică: se pune un balon în traheea copilului, iar balonul trebuie să rămână acolo până aproape de termen, când se scoate balonul, pentru ca după naștere copilul să fie operat, dar într-o condiție mult mai bună decât era înainte. Am făcut ulterior intervenții pe vezica urinară, tot intrauterin, stetoscopic, pentru un sindrom de valvă posterioară. M-am apucat apoi de operații deschise, adică operații mielomeningocel, în care copilul trebuia scos afară parțial, operat și pus înapoi în burta mamei. Am făcut operații intrauterine și la cutia toracică, atunci când fătul prezenta diverse malformații ale plămânului care îi puteau pune în pericol viața. Acum, ne pregătim să punem pacemaker intrauterin. Deja am făcut două-trei intervenții pe cord intrauterin pentru stenoza de aortă, stenoza pulmonară și stăm destul de bine în această zonă, adică nu suntem foarte în urmă. Problema este că, în acest moment, noi suntem singurul centru care le face cam pe toate. Din câte știu, mai există unu sau două spitale de stat care fac doar fetoscopii, și doar pentru sindromul transfuzor-transfuzat, altceva nu.

Pe de altă parte, nu cred că trebuie să existe 200 de centre în România pentru așa ceva, pentru că sunt rare cazurile acestea, iar bolile sunt limitate și degeaba facem zece centre în care avem oameni să învețe, pentru că până ajung la curba de învățare, pierd cazurile, mor copiii și atunci ar fi mai bine să existe două-trei centre în România, dar să fie dotate cu aparatură și cu oameni care știu să lucreze.

Spuneți mereu că este foarte importantă siguranța medicului. Cum stau lucrurile în România la acest capitol? 

La nivel de minister, nu avem toate protocoalele care ne trebuie. Dacă, de exemplu, vine o pacientă și nu există protocol pentru ceea ce fac, înseamnă că nu sunt acoperit. Eram în Anglia, când a venit o pacientă care a născut un copil de 4.350 de grame care a rămas cu umerii blocați, motiv pentru care a fost nevoie de niște manevre. Pacienta a vrut să dea medicul în judecată. Înainte de acest lucru însă, medicul a trecut printr-o comisie formată pe loc și pe ai cărei membri nu-i cunoștea. Conform protocolului, dacă un copil are 4.500 de grame, trebuie să-i faci cezariană. Deci în acea situație medicul a fost absolvit, prin urmare nu a ajuns să fie dat în judecată. În România însă, oricând și oricine poate să te dea în judecată, iar tu, ca medic, în cei patru-cinci ani cât durează procesul, trebuie să te duci de fiecare dată la judecătorie, trebuie să ai un avocat și să faci o sumedenie de lucruri pentru ca la sfârșit să spună „pacientul nu a avut dreptate”. Păi nu puteam să scurtăm toate aceste lucruri? Totul este invers aici și asta este frustrant. Din acest motiv, medicii devin foarte prudenți. Decât să facă un lucru care este riscant, mai bine nu se bagă.

Cine face aceste protocoale?

Ar trebui să le facă comisia de ginecologie, la nivel de minister.

Ați încercat să vorbiți cu cineva din minister?

Cu cine să vorbesc? Ministrul Sănătății se schimbă din trei în trei luni, comisiile sunt mereu în schimbare și ele, deci nu ai cu cine să vorbești.

Comparând România cu alte țări, ce ați vrea să avem și noi, din ceea ce ați văzut în afară?

Mândrie națională, în primul rând. Să știm că și noi, românii, suntem la fel de deștepți precum cei de afară. Să ne organizăm mai bine și să avem grijă de elitele noastre. Să nu mai plece atât de mulți medici în străinătate. Nu știu cum se întâmplă în țara asta, căci am impresia că toată lumea vrea să scape de elite, se face astfel încât ele să nu stea aici. Și nu cred că este neapărat vorba de bani. Contează și mediul, și oamenii cu care lucrezi. De exemplu, cunosc trei medici care lucrează la stat, pe un salariu mic, și care nu au vrut să vină la privat, dar fac tot ceea ce pot ca să ajute oamenii cât se poate de mult. Și nu înțeleg de ce nu sunt promovați acești medici.

Și aș mai transmite ceva Agenției Medicamentului: să încerce să aducă medicamente care sunt acreditate în toată Europa, însă la noi, în România, nu sunt și ne lipsesc. Și nu neapărat compensate, măcar să le putem cumpăra. Eu, ca spital, am nevoie de unele medicamente pe care nu le pot folosi pentru că nu sunt acreditate în România, dar în alte țări sunt acreditate. De exemplu, betametazonă injectabil, care în România nu există și pe care nu o pot folosi.

În ce cazuri ajută betametazona injectabil?

Ajută în maturarea pulmonară la copiii prematuri.

Alte articole

TOP

REVISTA POLITICI DE SANATATE

Editii speciale

revista politici de sanatate-Republica Moldova

OncoGen

Abonează-te la newsletter

:
: