Fenomenul migraţiei medicilor români în Franţa se înscrie în procesul de mondializare a forţei de muncă în domeniul Sănătăţii. Factori obiectivi şi subiectivi construiesc «dorinţa unei vieţi mai bune în altă parte», contribuie la realizarea unui proiect de viaţă, la menţinerea ofertei de servicii în ţara de destinaţie, compromiţând oferta de servicii în ţara de origine.
Mariana Lecarpentier, psihosociolog, consultant şi cercetător la Direcţia Generală a Asistenţei Publice «Spitalele Parisului», APHP
În Franţa, utilizarea forţei de muncă străine constituie o tradiţie, o strategie de dezvoltare a industriei sau a agriculturii. Recent, această tradiţie a devenit o resursă strategică şi în dezvoltarea sistemului de sănătate.
În secolul al XIX-lea, industrializarea regională nu ar fi fost posibilă fără afluxul de mineri italieni, polonezi, marocani, algerieni sau portughezi, astfel încât Franţa ar fi fost astăzi o ţară preindustrializată (Noiriel, 1988), la declanşarea Primului Război Mondial. Statul francez, însă, a recrutat imigranţi, pe bază de contract, pentru a acoperi nevoile din agricultură şi din industrie, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial, un milion de muncitori străini au fost recrutaţi de stat pentru a participa la reconstrucţia Franţei.
În domeniul Sănătăţii, începând cu 1958, reformele succesive au transformat sistemul sanitar şi social, arhitectura spitalelor, modul lor de finanţare şi de organizare internă. Toate reformele au utilizat strategia mobilităţii profesionale accelerând specializarea, segmentarea, standardizarea progresivă a activităţilor şi a serviciilor medicale, mărind productivitatea, profitabilitatea, dar şi atracţia pentru patologiile prestigioase programabile.
În anii ‘60, utilizarea «dublei apartenenţe», clinice şi ştiinţifice, a medicilor (Jamous, 1969) a facilitat apropierea spitalelor de universități, crearea spitalelor universitare. În anii ‘70, segmentarea sistemului în două sectoare distincte, sanitar şi social, foloseşte mobilitatea profesională.
Începând cu anii ‘80, utilizarea personalităţilor de tip «marginal-secante» ale tinerilor medici cu stagii în alte ţări, aflaţi «în marginea» sistemului, decalaţi faţă de normele profesionale existente, dar fără a fi total străini mediului, a contribuit la informatizarea sistemului sanitar.
În anii ‘90, «noii» medici, aflaţi în situaţie de mobilitate profesională, participă la introducerea şi la dezvoltarea managementului privat în spitalele publice, compensând lipsa de experienţă cu o activitate profesională importantă, opunând mai puţină rezistenţă reformelor decât medicii «instalaţi», cu statut permanent, cu experienţă şi cu prestigiu. La sfârşitul anilor ‘90, «criza demografiei medicale» a constituit o preocupare naţională.
În aceeaşi perioadă, limitarea numărului de studenţi la medicină s-a produs concomitent cu mărirea numărului de medici străini înscrişi în Ordinul Naţional al Medicilor. Astfel, în anul 2001, 8.000 de medici cu diplome străine erau înregistraţi, în 2010 erau peste 10.000 (Séchet, Vasilcu, 2012), iar în anul 2012 aproape 20.000 de medici cu diplome străine erau înscrişi, printre care 3.150 de medici români (CNOM, 2012).
În Franţa, medicii români imigraţi, în majoritate femei (70%), nu se instalează doar acolo unde sunt aşteptaţi – în special în zonele rurale, în cabinete sau servicii izolate, în servicii de specialitate neatractive, cu condiţii de muncă extrem de dificile – ci preferă spitalul public, în detrimentul cabinetelor private, schimbă frecvent postul, riscând agasarea celor care-i recrutează.
În România, efectele demografice negative impun strategii bazate pe o mai bună cunoaştere pluridisciplinară a determinanţilor obiectivi şi subiectivi ai acestui fenomen, urmate de acţiuni concrete.
