Politici de Sanatate

Inegalități în accesul populației la îngrijire medicală

16 septembrie
15:08 2013

Drd. Daniel Rădulescu, Școala Doctorală SNSPA

Dr. Georgel Rădulescu, Director cercetare-dezvoltare, Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – Sastipen

 

Odată cu căderea comunismului, sistemul de sănătate din România se află într-un proces continuu de schimbare. Diminuarea treptată a resurselor financiare și umane alocate sistemului de sănătate, dispensare și unități spitalicești închise ori deteriorate și fără dotare tehnică, densitatea scăzută a forței de muncă din sănătate1, trecerea unor părți a costurilor tratamentelor directe sau indirecte către beneficiar, “plata informală” ca metodă ”tradițională”, în paralel cu lipsa unei strategii care să răspundă nevoilor de sănătate ale populației, au avut ca rezultat o scădere a ofertei și a calității serviciilor medicale, limitând accesul unei categorii mari de populație la serviciile de sănătate, fără a respecta valori și principii prevăzute în normele comunitare și europene în materie2, norme asumate de România atât în procesul de aderare la Uniunea Europeană (UE), cât și în calitate de stat membru.

Inegalitatea accesului popu­lației la servicii de sănătate din România se manifestă în mai multe direcții, în principal în ceea ce privește  diferențele foarte mari la nivelul dotării cu infrastructură și personal medical, respectiv farmaceutic. Dacă analizăm modul în care  sistemul de sănătate distribuie resursele umane și financiare, observăm un decalaj puternic între județe și medii (urban și rural). În urban se regăsește 88,8% din numărul total al spitalelor publice, 91,7% din numărul total al cabinetelor de medicină de familie, 92,3% din centrele de diagnostic și tratament, 79,5% din totalul farmaciilor. În unitățile sanitare menționate anterior își desfășoară activitatea 88,6% din totalul medicilor, 89,9% din personalul sanitar mediu și 88,5% dintre farmaciști. Analizând densitatea personalului medical din urban și rural, în urban revin 35 de medici la 10.000 de locuitori, în rural sunt 6 medici la 10.000 de locuitori, accesul populației din rural, dar în special accesul persoanelor din zone defavorizate la asistența medicală de specialitate fiind foarte redus, în anumite comunități  chiar inexistent.3  Din păcate, așa cum reiese din studii, cercetări care analizează accesul populației la servicii de sănătate și îngrijire medicală, România este țara care oferă o situație îngrijorătoare în ceea ce privește principalii indicatori ai stării de sănătate. Percepția cetățenilor față de sistemul de sănătate este una negativă, sistemul de sănătate din România nu evidențiază nicio calitate și, nu în ultimul rând, România se prezintă pe ultimul loc în UE privind cheltuielile publice pentru sănătate pe cap de locuitor, ceea ce confirmă faptul că sistemul de sănătate suferă de subfinanțare cronică,4 iar prăpastia dintre autoritățile sanitare și nevoile de îngrijire ale populației se adâncește ireversibil.

Deși sistemul de sănătate nu este decât unul dintre determinanții sociali ai Sănătății, relația dintre disponibilitatea financiară alocată de guvern și starea de sănătate este mediată de o mulțime de factori. O serie de studii arată că țările în care finanțarea serviciilor de sănătate și a îngrijirii pe termen lung (ex. Franța, Suedia) este la nivel ridicat înregistrează procente scăzute de populație cu sănătate precară (proastă și foarte proastă) și o speranță de viață ridicată. În schimb, populația din țările unde ponderea cheltuielilor cu sănătatea și cu îngrijirea populației este scăzută se declară într-o proporție mai ridicată ca având o stare de sănătate precară și o speranță de viață sănătoasă redusă5. Analizând clasamentul privind cheltuielile cu Sănătatea în 12 state membre UE (Franța, Germania, Portugalia, Suedia, Marea Britanie, Spania, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Polonia și România), în anul 2005, am constatat că raportul World Health Organization din 2008, World statistics 2008, plasează România pe ultimul loc în ceea ce privește alocarea resurselor pentru îngrijirea populației.

 Dacă, în anul 1990, România avea un sistem medical public, susținut financiar din bugetul de stat și gestionat de Ministerul Sănătății, iar toți cetățenii beneficiau de servicii sanitare în mod gratuit, în perioada tranziției, pe fondul unor condiții materiale precare generalizate la nivelul întregii țări, ulterior având la bază reforma în sănătate, metodologia de funcționare a serviciilor de sănătate, și asistența medicală a fost schimbată, serviciile medicale fiind acordate în baza contribuției la fondul de asigurări de sănătate.

Trecerea la un sistem de sănătate bazat pe asigurare socială de sănătate a reprezentat, din punctul de vedere al decidenților politici, un răspuns la problemele din sistemul de sănătate, fără a lua în calcul numeroasele analize, cercetări științifice ale sociologilor, antropologilor etc., care, printr-o mulțime de rapoarte, indicau nivelul de sărăcie în creștere al populației României. Așa cum arată un studiu efectuat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale privind sărăcia și incluziunea socială în România, în anul 2009, numărul persoanelor care au beneficiat…………

 

Pentru articolul integral vă invităm să citiți ediția tipărită din luna septembrie a revistei Politici de sănătate!

Alte articole

TOP

Video

revista politici de sănătate

Abonează-te la newsletter

:
: